Zis şi făcut

septembrie 22, 2008

Îmi amintesc o replică dintr-un film: erau doi parteneri, un bărbat şi o femeie. Când ea spunea „te iubesc”, el răspundea invariabil: „zis şi făcut!”. Ea nu înţelegea foarte bine ce înseamnă asta până când nu a fost pusă în situaţia extremă de a-i spune el „te iubesc”, după ca a dat dovada dragostei sale prin fapte Abia atunci, gândindu-se mai mult asupra semnificaţiei, a răspuns ea „zis şi făcut”…

Se năruie lumea şi amăgirea ei piere ca fumul sub ameninţarea ceasului cel din urmă. Şi dacă n-ar fi decât atât! Dar o veşnicie îl aşteaptă pe fiecare şi rostul, fiecare, fie că şi l-a împlinit, fie că nu, şi-l va vedea abia atunci cu adevărat. Nu pot să uit afirmaţia unui om celebru care spunea, înainte de a muri: « Nu mă tem de moarte, ci de veşnicia ei! »

Nimeni nu se poate îngrozi aşa de tare de ceva ce cunoaşte cu adevărat, pentru că, ori a luptat alături de acel ceva, ori împotrivă, lupta s-a bazat pe cel puţin un dram de cunoaştere. Acela însă, care nici măcar nu a încercat să reziste în vreun fel, nicicum să lupte, cel « nici rece, nici în clocot », poate el să cunoască ceva? Oare poate fi veşnicia cunoscută încă de aici? Cât din ea, şi ce anume, interferează realul acesta diform dimprejurul nostru sau oglindirea lui din noi, pentru a o putea percepe?

O umbră! Atât! Omul şi realul lui – o umbră… Dar „umbra lucrurilor viitoare”! De fapt, ce e umbra? Lipsa de lumină cauzată de interpunerea între sursa de lumină şi ea, umbra, a altceva, a altcuiva… Omul a fost despărţit de Dumnezeu de alceva, de altcineva, şi a rămas în umbră. A rămas o umbră… Realul acesta întreg a devenit o uriaşă umbră, mişcătoare, diformă, rece şi confuză, ca orice umbră, chiar dacă uneori pare odihnitoare… Mulţi rămân aici, doborâţi de minciună, neascultare şi păcat, deschizându-şi conserva de răutate cea de toate zilele, ronţăind şi lenevind. Cei mai mulţi. Nu esenţa cuiva care este în umbră se schimbă, doar aparenţa. El nu se mai vede bine şi nici nu mai vede bine. Cănd însă devine umbră el însuşi, cănd prin identificare cu « umbrarul » de care orice umbră este legată pentru veşnicie, « trece în veşnicie », atunci esenţa i se modifică iremediabil.

În universul acesta, între Creator şi om s-a interpus Satan. Lumea a intrat în umbra lui. Normalul a devenit anormal şi invers, lupta pentru supravieţuire a luat locul siguranţei păcii divine, neliniştea existenţială este singurul mod de viaţă cunoscut de om. Celui rău nu-i este greu să pescuiască în ape tulburi. La Dumnezeu nu există neclaritate sau dubiu. Interesant, nu? Scapi de îndoiala privind dragostea Sa, adresându-I-te!

Recent, o doamnă îmi mărturisea plină de amărăciune că urăste totul, pe vii şi pe morţi, pe Dumnezeu şi pe Satana deopotrivă, de când i-a murit soţul, pe care îl iubea foarte mult. Trecuseră deja trei ani de la acel nefericit eveniment, dar durerea ei nu s-a diminuat deloc. Ce fel de viaţă este asta? Nu apelez la Biblie, nici la spusele vreunui sfânt, ci la un minim de bun simţ, şi întreb: cine ne face să trăim aşa? Tinerii care îşi batjocoresc tinereţea schimonosindu-se fizic, moral şi spiritual, de cine sunt conduşi? Dacă n-ar exista şi cealaltă posibilitate, prezentă mereu şi cu totul opusă tabloului înfăţişat, n-aş întreba.

Dar ea există. O lume curată, deplină, sigură. Da, există lumea ideală. Cine nu mă crede, să verifice. Umbrarul interpus între real şi ideal poate dispărea. Este adevărat că la om nu este cu putinţă. N-a fost şi nu va fi. Dar Idealul există şi se manifestă. În simplitate, onestitate şi curăţie, Idealul apare. L-au simţit toţi oamenii, cum zvâcneşte dincolo de umbrar. Iar unii au ajuns să-L îmbrăţişeze. Cum au ajuns acolo? Întrebaţi-i!

Se impune o observaţie: mulţi tineri nu mai sunt dispuţi astăzi să facă deosebirea între Ideal şi idol… Vom mai vorbi când vor fi de acord că ea se impune. Şi dacă vor fi sinceri, vor şi înţelege cum este iubirea de la Dumnezeu. Vor pricepe « zis şi făcutul » Lui !


Heei! Gata, trezirea!

martie 10, 2008

Când cerurile lasă peste lume scări, cum a lăsat peste Iacov, cu îngeri pe ele ca ciorchinii de struguri, noi unde suntem? Sau nu ştim, că dormim… Şi nici nu vom afla vreodată, că n-avem de gând să ne trezim…

Am aţipit în drum spre slujbă, sau mergând pe jos, sau alergând, am uitat de întunericul nopţii şi de accidentele la volan, stăm nepăsători la căderile noastre şi ale altora în gropi tot mai murdare, sau răceala inimii noastre naşte ţurţuri de indiferenţă care se prăvălesc peste trecători…

Nu ne mai interesează iubirea, ne îndreptăm blazaţi sper un cer gol, credinţa ne-a devenit rutina unei constrângeri voite şi necesare, dar obişnuită, atât de goală de conţinut ca un ambalaj din care am scos de mult cadoul, înţepenită în atele bisericeşti, dar căzând împreună cu ele în cangrena deziluziilor şi a înfrângerilor zilnice, într-o rutină a abandonului şi capitulării înintea durerii.

Nu ne mai interesează misiunea noastră pe pământ, ţelul vieţii noastre este ziua de mâine şi confortul ei, nu dorim nimic mai departe de umbra noastră târâtă prin praf şi ne întrebăm făţarnici: „Doamne, nu vezi…? Nu vezi mizeria lumii în care trăim, înşelăciunile, ura, corupţia, samavolniciile…?”

Da, Dumnezeu le vede. Vede şi soluţiile pentru toate asta. Noi nu, că dormim. Nu e nimeni să strige ca un ceas deşteptător, heei, gata, trezirea! E vremea rugăciunii, a vegherii, a bandajării rănilor lumii şi a zidirii Împărăţiei Cerurilor, cea fără soare de împrumut şi fără lună nebună, trăgătoare spre somn…

Heei, gata, trezirea, Mirele e pe drum, fecioară, luminează-I calea! Întinde însetatului paharul cu apă şi celui gol cămaşa ta, du salvare celui din lanţurile urii, mângâie pe întristat, pune-ţi vorbele bune pe rănile rele ale lumii şi fii Copilul şi moştenitorul Său, Mireasa singurul Său Fiu!

Cum arată o trezire spirituală

În 1904, în Ţara Galilor şi în Marea Britanie se instalase o apatie spirituală cam cum e la noi astăzi. În acest context Dumnezeu a trimis un om: pe un seminarist pe nume Even Roberts, cu un mesaj de trezire.

El avea pe inimă proclamarea nevoii de curăţie şi rededicare, de credincioşie şi viaţă sfântă.

I s-a îngăduit să-şi „descarce” povara inimii la finele unui serviciu duminical. La prezentarea mesajului său au participat doar 17 oameni, în special tineri.

Mesajul lui consta din patru idei importante:

Mărturiseşte-ţi orice păcat
Alungă orice îndoială din inima ta
Fii gata să asculţi acum de Duhul Sfânt
Fă mărturie publică despre credinţa ta în Isus Hristos

Toţi cei 17 au răspuns şi au rămas în rugăciune.
Până la sfârşitul săptămânii încă 60 de persoane li s-au alăturat. Până la sfârşitul anului peste un milion de persoane au intrat în această mişcare a trezirii lui Dumnezeu.

A fost o trezire de o magnitudine excepţională. Ea a determinat câteva efecte care au marcat viaţa socială şi economică a locurilor.

Cele mai multe taverne şi crâşme au dat faliment, fiindcă oamenii nu mai consumau alcool.
Minele şi-au diminuat producţia de cărbune, fiindcă boii care trăgeau vagoneţii nu-şi mai recunoşteau stăpânii, obişnuiţi cum fuseseră cu strigăte şi înjurături… Acum nu mai recunoşteau noul tratament pe care li-l aplicau stăpânii lor.

Poliţia nu a avut de lucru 18 luni, deoarece au dispărut crimele. La unul dintre puţinele procese care au existat, acuzatul şi-a mărturisit vina, judecătorul care l-a judecat i L-a mărtutrisit pe Hristos, iar condamnatul L-a primit ca Domn. Participanţii la acel proces au încheiat şedinţa cântând Domnului de emoţie şi în închinare…

Ar fi România capabilă de aşa ceva?


Ce chestie, şi blogul ăsta!

octombrie 9, 2007

Tot blogul e ca tot omul. Nu numai ca acela care îl scrie, cum ar fi o carte, de exemplu, dar mai ales ca acela care îl citeşte. Am început să vreau să scriu aşa cum vă place vouă să citiţi. Pentru că în societatea blogului nu exişti, dacă nu eşti citit. Şi nu eşti citit dacă nu scrii. Literatura a devenit o chestie vitală. Dar nu scrii, dacă nu ştii cum să faci asta. Nu e greu de învăţat însă, când există o lume întreagă dispusă să te înveţe. Cititorii de bloguri abia aşteaptă să vadă ce scrii, ca să te înalţe sau să te coboare pe scara unei existenţe virtuale, în fapt, dar atât de reală în calcularea raportării sinelui tău la el însuşi, la ceilalţi şi la Dumnezeu.

Cel mai mare pericol e acela al standardizării persoanei, al unui fel ciudat de democraţie culturală pornită din subiectivităţile atât de diferite ale cititorilor. Care democratie poate duce în neantul asemănării cu Dumnezeu (în sensul de uzurpare a Numelui Său) a unei întregi colectivităţi umane unită prin calculator.

Nevoia de rating anulează „asperităţi” personale de multe ori creatoare la modul excepţional, pentru a netezi totul în mănuşa anonimatului numit „gustul majorităţii”. Stridenţele sunt evidenţiate din pricina „normalului” unei majorităţi – normal până la un punct – majoritate incapabilă să digere altceva decât… roşcovele fiului risipitor, şi prea obişnuită cu gustul lor.

Ce chestie, şi blogul ăsta!