Surprizele lui Dumnezeu

decembrie 27, 2008


507991758

Abia am sărbătorit Crăciunul. Acum intrăm şi în Anul Nou… Cu ce am rămas? Ce ne aşteaptă? O cântare fără egal a precedat Naşterea Pruncului Isus: cântarea Mariei. “„Sufletul meu măreşte pe Domnul, şi mi se bucură duhul în Dumnezeu, mântuitorul meu, pentru că a privit spre starea smerită a roabei Sale. Căci iată că de acum încolo, toate neamurile îmi vor zice fericită, pentru că Cel Atotputernic a făcut lucruri mari pentru mine. Numele Lui este Sfânt, şi îndurarea Lui se întinde din neam în neam peste cei ce se tem de El.”

Maria nu a sărbătorit Crăciunul. Ea l-a trăit. A avut parte de cea mai mare surpriză făcută vreodată unui muritor. Putea refuza darul Celui Atotputernic, putea pune condiţii sau invoca scuze, dar credincioşia şi “starea smerită” a inimii ei n-au lăsat-o să facă asta.

Dumnezeu are surprizele Sale pentru fiecare dintre noi. Anul care va începe va aduce cu sine toate aceste surprize binecuvântate. Suntem gata să ne bucurăm de ele aşa cum a ştiut să se bucure Maria?

Ea a avut parte de surpriza de a face ca omenirea întreagă călătoare în întuneric să vadă o mare lumină, să fie cea prin care s-a împlinit o aşteptare de veacuri. Ce profeţie se va împlini anul acesta prin noi?

Prorocul Isaia spune: “Voi duce pe orbi pe un drum necunoscut de ei, îi voi povăţui pe cărări neştiute de ei; voi preface întunericul în lumină, înaintea lor, şi locurile strîmbe în locuri netede: iată ce voi face, şi nu-i voi părăsi.” Vom fi noi aceia prin care se va împlini această profeţie? Conform ei, oricât de necunoscut ne-ar fi viitorul, orice ne-ar rezerva anul 2009, oricât de nepătruns ar fi întunericul zilelor ce vor veni, noi n-avem nevoie de ghicitori sau zodiace. Doar de surpriza Mariei.

Pentru a primi însa această surpriză, Maria a arătat lui Dumnezeu ceva deosebit: “starea smerită a roabei Sale”. O smerenie conştientă şi consecventă, o stare existenţială a inimii ei. Era ceea ce o făcuse vrednică de a fi numită “Fericită”. Neamurile o vor numi aşa fiindcă Dumnezeu o făcuse aşa. Şi totuşi ea işi vede, chiar şi în această fericire starea smerită de roabă a Domnului.

Sunt atâţia oameni umili, neînsemnaţi, dar odată promovaţi în locuri înalte pierd cu totul până şi amintirea smereniei lor iniţiale… Din păcate sunt mulţi din aceştia chiar printre “liderii” creştini. Surprizele lui Dumnezeu nu pot fi primite decât într-o stare smerită. Suntem gata să primim surprizele lui Dumnezeu în 2009?


Smerenia, ori o afli singur, ori nu te învaţă nimeni

iulie 25, 2008

După nopţi dormite mai mult sau mai puţin, pierdute mai mult sau mai puţin, vine ziua cu demonii ei, dar şi cu credinţa ei, cu luptele ei, cu bucurii şi amărăciuni neaşteptate…

Aseară cineva îmi spunea că a renunţat să mai lupte, că a făcut tot ce a putut şi degeaba, Dumnezeu a rămas orb şi surd la rugile înălţate… Că nu mai are putere decât să stea între două lumi, atras/ă de amândouă deopotrivă, dar şi respingându-le, cu mare dezamăgire.

Mi-am recunoscut trăiri din vremuri amare, mi-am amintit de „flendura bătută de toate vânturile”, care eram. De descompunerea inceată a speranţei, ca a unui cadavru uitat pe câmpul de luptă.

Aseară am încercat să încurajez persoana respectivă… Mi se făcuse milă. Până mi-a vorbit despre cauza stării: orgoliul personal. Un mare orgoliu personal. Atunci m-am oprit. Smerenia ori o afli singur, ori nu te învaţă nimeni.


Părinte, priveşte!

mai 5, 2008

 
Părinte, priveşte şi în lacrima mea
Să vezi câtă dragoste-ncape…
Mai poate numi, mai poate ploua,
Mai poate pe alţii s-adape?
 
Priveşte albastrul adâncului ei
Pe care îl torn întregime
Pe scurta-nşirare a anilor mei
Să-i fac rotunjime…
 
Şi adu smerirea iubirii ce-n om
Deschide zăgazu-nvierii.
Să fiu ca o ramură când Tu eşti un pom
În creştetul verii.
 
Oricât ar durea, mă scufundă-n văpăi,
Curăţit să-nţeleg suferinţa.
Între-atâtea poveţe şi drumeaguri şi căi,
Singura ce-mi zidit-a credinţa.


Întregime în fiece pic

martie 8, 2008

Sub mângâierea ştergarului Tău, picioarele mele
străbat un drum lin, ca o poveste înainte de somn.
Liturghia plecării, cu duhul suflându-i în vele,
a inimii, spre cer, ca un pom.

Doamne, e felul meu, acesta, de-a Te iubi:
inima mea nu se mai poate sprijini de altcineva.
Tu eşti singurul martor al biruinţei peste a fi
a humei mele, făcută stea.

Te iubesc şi iubirea aceasta toată sunt eu.
De la cruce încoace nu mă mai împarte nimic la nimic.
Sunt deplin, ca un cuvânt al lui Dumnezeu:
întregime în fiece pic.

De departe mă vezi, de aproape inima Ta mă ştie,
poeţii îngeri mă scriu cu numele-Ţi, ca pe un psalm.
Mâna Ta, spălându-mi picioarele, mă înscrie
pe velinul smereniei, calm.

Cum se desprind tectonice plăci şi cad rând pe rând
de pe picioarele mele, cum se desprinde pământul!
Rămâne pojghiţa de cer, palma Ta susurând, aerul blând,
continentul umblării mele pe jos, pipăindu-l.
 
Şi nu mai pot merge ca înainte, nu mai pot…
La picioare mi-au crescut palmele Tale ca un altoi.
De acum vom spăla în aceeaţi smerenie, iubi-vom ca pe-un chivot,
picioarele celorlalţi, amândoi.


Impresii poetice

noiembrie 18, 2007

Nu e obligatoriu

În bucurie suntem într-un fel, în necaz în alt fel, pecetea lumii ne schimbă prea puţin, văd aceiaşi oameni pe aceleaşi pedestale mai mici sau mai mari, dar neapărat piedestale, nu ca să vadă la depărtare, ci ca să fie văzuţi. Da, eu îi văd, îi văd şi ceilalţi, dar îi vede şi duşmanul, îi însemnează şi îi vânează, cu atât mai vârtos, cu cât piedestalul le e mai înalt…

Ei aşteaptă să le fie viaţa mai luminată, mai clare privirile şi orizontul mai larg, dar loviturile îi clatină, acolo pe piedestalele lor se îndoaie şi se tăvălesc, marea îi înghite câte puţin, ajung să împută respiraţia câte unui chit uriaş… Dar nu e obligatoriu.

***
nu e obligatoriu să ne bucurăm până la capăt
dar nici amarul nu-i obligatoriu
cei mai mulţi pun uitarea să sape-mprejur poate dau de apă
dacă nu de-un mormânt tot rămâne
doar să catadixim a cântări în privelişte umbra
curcubetelui adăpostul smereniei că arde soarele
ochiul zăbovit în plâns deşi nu e obligatorie
flacăra doar strigătul dacă nu
vei fi o crampă a unui chit şi atât
afară iese soarele în fiecare dimineaţă şi seacă
ţărmul unde ar trebui şi unde nu