Felul lui de a trăi ca să moară

ianuarie 30, 2008

Moartea a muşcat brutal şi cu totul absurd. Fetiţa mea plângea… „Eu am fost ultima pe care a ascultat-o, în ziua aia. Mi-a spus că merit 10 şi că mi-l va pune în catalog data viitoare… Era un om bun… Nu a mai apucat să treacă nimic în catalog. Nu înţeleg…”

„Nici el”, i-am răspuns. „Cu toată logica lui”. Fusese până ieri profesorul ei de logică şi filozofie.

Îl găsiseră într-un vagon de tren marfar părăsit pe o linie moartă, pe lângă gară… Se spânzurase fără nici o explicaţie. Îl regreta toată şcoala. Se pare că avusese neînţelegeri cu nevasta.

Ce l-a determinat să facă asta? De ce a trăit omul ăsta? Eu înţeleg?

Nu înţeleg nici eu. Aşa ceva nu poate fi înţeles. Se blochează undeva nişte rotiţe, scrâşneşte un angrenaj, nu mai alunecă mintea pe nimic, intri până la creieri în nisip şi nu mai mişti, de atâta absurd. Undeva, prinţul absurdului zâmbeşte mângâindu-şi cor(n)oana.