Un drum…

ianuarie 3, 2009

Un drum ca o alunecare de lebădă pe apa unui lac cristalin, sau adâncimea unei dimineţi răsfrântă într-o inimă strălucind de iubire, sunt cam greu de pipăit şi de analizat, când le constaţi la alţii… Eu şi tu înţelegem chiar şi ce ni se dă nouă a trăi, trunchiat, fără multe nuanţe… Apoi, în iureşul zilelor asediate de atâtea şi atâtea întâmplări, cine mai are timp de analize, sinteze, introspecţii, sondări psihologice? Cu atât mai mult cu cât ele ni se propun de multe ori din exterior, vin dinspre ceilalţi, cerându-ne  eforturi în plus… Creştinii nu sunt extratereştri, chiar dacă ei „nu mai sunt din lume”. Chiar dacă firea lor, omenească până la un moment dat, a fost substanţial înlocuită cu altceva. Când spun „substanţial”, nu mă refer la cantitate, ci la calitate.

Literatura creştină trebuie să întrunească aceste caracteristici. Trebuie să aibă deschiderea pe care a arătat-o Domnul Isus faţă de oameni şi problemele lor, în toată complexitatea şi gravitatea acestora, fără să neglijeze faptul că El e soluţia pentru orice situaţie, să fie în stare să surprindă evoluţia sufletului omenesc, ţinând cont de felul de „gravitaţie” căruia îi este supus. Fiindcă, în ultimă instanţă, „legea duhului de viaţă” şi „legea păcatului şi a morţii”, în permanentă şi acerbă confruntare, creionează coordonatele de manifestare a oricărei personalităţi omeneşti. Literatura creştină va aborda pe om şi realitatea în cele mai intime şi mai adevărate aspecte ale lor, fără complexe, fără excese „umaniste” care să-l înalţe mai mult decât îi e condiţia, sau „nihiliste”, care să-l condamne definitiv şi irevocabil, fără prejudecăţi. Ea va porni nu de la experienţa omenească şi spre o lume iluzorie, ci de la o realitate nouă şi autentica a lui Hristos cel viu, către lumea prea adâncă în complexitatea ei, ca să fie corect înţeleasă altfel decât prin divin.

Când spun „literatură creştină” nu mă refer strict la lucrări teologice sau devoţionale, care sunt doar genuri de adresare, de îndreptare spre oameni a unui mesaj şi a unei experienţe. Mă refer la ceea ce se înţelege îndeobşte prin „literatură”: acea activitate de transpunere artistică a unor observaţii asupra vieţii şi realităţii prin cuvinte mai mult sau mai puţin meşteşugite, conform unor standarde stabilite convenţional de domeniul cunoaşterii estetice. Daca valoarea duhovnicească a unor producţii „literare” stabileşte, înaintea lui Dumnezeu, calitatea trăirii fundamentale, cea care a generat scrierea respectiva, aceasta nu îi conferă obligatoriu şi calitatea de scriere literară bună. Pentru că aici mai intervine un criteriu de apreciere: cel conferit de Însuşi Dumnezeu omului şi de care chiar şi El ţine cont, altfel nu l-ar fi delegat pe Adam să dea nume vietăţilor create: simţul discernământului estetic, al aprecierii imaginative, al unei intuiţii consonante cu imaginaţia creatoare divină.

Oamenii au stabilit jaloane pentru frumos. Chiar dacă acestea se modelează după epoca istorică, după caracteristicile ei morale, religioase, etc, cum spune românul, „ce-i frumos, şi lui Dumnezeu îi place!”, e adăvărat. Aceasta nu în sensul condamnabil al justificării gusturilor pervertite de păcat, ci în acela al existenţei unor standarde profunde, imuabile, ale frumosului, de care nu se poate face abstracţie.

Orice loc de adresare către un public cititor poate fi o tribună a Domnului, aşa că-mi scot încălţămintea, ca Moise lângă rugul care nu se mistuia, şi mă apropii… Vorbirea nu îmi e uşoară, poate, dar mulţi alţii ne vor ajuta… Unii dintre cititorii acestor rânduri scriu, sau doresc să scrie literatură creştină. Dacă sunteţi de acord cu cele expuse aici, haideţi la treabă!


Aşa scriu eu…?

ianuarie 15, 2008

Îmi scrie un prieten, privitor la poeziile mele:

„ceea ce nu pricep de cele mai multe ori e ce vrei sa transmiţi – chiar dacă aş încerca să te critic, sunt convins că stai bine pe picioare şi nu te afectează, însă nu încerc să fac asta – vreau să înţeleg, şi mi se pare mult prea ascuns mesajul. Să fie oare scopul poeziei actuale şi în particular al poeziei tale doar frumuseţea combinării metaforelor, lăsând cititorul să construiască ceea ce i se pare mai la îndemână, creind astfel propria-i versiune?

Am terminat de ceva timp şcoala şi nu am reuşit să înţeleg tendinţele noi ale poeziei, deoarece nu se studiau atunci,iar odată terminată şcoala, am luat ce mi-a plăcut. Mi se pare foarte normal ca limitele puse de autor să fie destul de perceptibile şi să nu las un nesfârşit  câmp de interpretare, dimpotrivă, unul definit.
  
Dacă vrei să îmi lămureşti anumite detalii, sunt bucuros să te aud. Mulţumesc şi fii binecuvântat”

Cred că sunt şi alţi cititori ai mei care văd la fel această situaţie. I-am răspuns prietenului meu astfel (şi vă răspund şi dumneavoastră):

„Dragă prietene, îţi mulţumesc că mi-ai scris. Sunt sigur că mai sunt şi alţii care îşi pun întrebarile pe care ţi le pui tu, atunci când citesc ce scri eu…

Nu e greu să-ţi explic perspectiva din care îmi scriu poezia. Mulţi înteleg că poezia creştină trebuie să fie reflectarea credinţei lor şi nu greşesc. Dar astfel rămân zone de trăire şi de înţelegere neacoperite… Sunt satisfacute, poate, exigenţele celor care au acelaşi ţel şi aceleaşi trăiri ca şi noi, dar se frange mesajul pe care ar trebui să-l aducem lumii (literare, în special) ingnorante şi răuvoitoare.

Eu încerc nu să reflect doar, ci să… refract, adică să îndrept acest fascicol al credinţei mele şi către lumea asta sofisticată şi ruptă adesea în realităţi diverse şi contradictorii. Fac asta cu aceleaşi instrumente pe care le foloseşti şi tu, şi oricare alt poet, fie că este creştin, fie că nu: o anumită doză de „har poetic” şi o anume experienţă care a dus către stilul şi originalitatea scrisului meu.

Deci eu încerc să arunc asupra realităţii înconjurătoare fascicolul celor înţelese şi trăite în relaţia mea cu Domnul, luminându-le astfel încât să strălucească El. Deci nu neapărat trăirile mele contează, ci proiectarea lor pe caleidoscopul unei realităti de cele mai multe ori potrivnică.

Frumusetea alcătuirii este un scop, e adevărat, altfel nu am putea vorbi despre poezie, dar nu e ultimul. Eu trăiesc şi scriu pentru Domnul meu, dar nu vreau să-L ţin doar pentru mine şi ai mei.

E adevarat ca am un stil care te poate face să crezi că se deschide foarte multor interpretări şi nici uneia, dar te asigur că pot explica fiecare metafora, sensul şi provenienţa ei ideatică. Ştiu exact ce vreau să spun în ceea ce scriu, chiar dacă metaforele (prin definiţie) ocolesc în tot felul de chipuri şi doar mângâie ceea ce vor sa spună…”