Rolul scriitorului şi al scriiturii lui

ianuarie 19, 2009

Este adevărat că ne confruntăm, ca de obicei, cu începuturi slabe, dar venind împreună întru limba română, scriitori şi cititori, fiecare cu bagajele lui mai mult sau mai puţin bogate, Domnul va lucra.

Emiteam, mai deunăzi, câteva considerente privind o anumită poziţie ingrată a scriitorului român cu convingeri evanghelice, care este confruntat, de o parte, cu o mai mult sau mai puţin observabilă ignorare (dacă nu chiar împotrivire) din partea majorităţii ortodoxe din România, iar de cealaltă, cu o anumită suficienţă culturală în propriul mediu evanghelic, care, la drept vorbind, acceptă greu alte elite decât cele de la amvon care, aproape întotdeauna, nu sunt cei mai buni critici literari… Aceasta poziţie mi-a adus multe prejudicii de-a lungul timpului. Care ar fi soluţia problemei enunţate mai sus? Unde ar putea fi pus rolul literaturii beletristice în lucrarea unei biserici? Este nevoie de aşa ceva?

Dacă membrii şi liderii bisericilor se mulţumesc şi sunt zidiţi sufleteşte din Scriptură – şi aşa trebuie să fie! – şi din aportul obişnuitelor „predicuţe cu rimă”, ce rost are un poet sau prozator care mai apelează şi la o manieră originală şi modernă de a scrie? De ce l-a lăsat Domnul să fie şi să fie aşa? Adică altfel…?
Cred că ar fi de dorit să accentuăm nu atât pe rolul scriitorului teolog, cât pe acela al scriitorului artist… Cei mai mulţi lideri sunt de acord că, dacă există talentul, condeiul trebuie folosit. Că este o datorie de la Domnul pentru fiecare dintre noi să nu îngropăm
talantul primit, ci să-l cizelăm şi să-l punem în negoţ, astfel ca el să aducă profit pentru Împărăţia Domnului. Dar, în mod specific, în ce ar consta acest  „profit”?
Este un poet, de exemplu, sau un scriitor de povestiri creştine, sau un eseist, mai mult „un obiect de decor” pentru lucrarea Domnului, care are doar rolul de „a face atmosfera” dinaintea predicilor şi de a satisface câteva – puţine! – pretenţii literare, sau trebuie să-şi asume şi el, scriitorul artist, vreun rol activ de propovăduire şi formare?
Viziunea multora asupra situaţiei culturale evanghelice impune acordarea celei mai mari atenţii, dar pentru un obişnuit scrijelitor de litere ca mine şi ca alţii, care nu am pătruns prea mult dincolo de cuvinte şi de semnificaţiile lor, mecanismele marii istorii înseamnă cam ce înseamnă moara pentru o rotiţă din interior… Ştim că merge sau nu merge, simţim ce ne doare sau ce tresaltă de bucurie în noi, uneori, poate că ştim şi ce ne doare sau ne
încântă… Şi încercăm să exprimăm aceste experienţe astfel ca rezonanţa tânguirii sau bucuriei să ajungă cât mai departe. Cât de departe, asta cred că ne pot spune cititorii…
Se poate ca lucrarea unui astfel de „făcător de bine” într-ale frumosului
grai să atingă lumea cu harul Domnului, astfel ca şi el să poată fi considerat un lucrător în via Sa?
Marii teologi au lăsat o zestre de progres real şi benefic umanităţii, nimeni nu poate nega rolul lor în propăşirea Evangheliei şi a principiilor Ei, dar ce ne facem cu scriitorii mai puţin teologi, dar la fel de umblători cu Dumnezeu, de experimentaţi în relaţia cu El? Au ei vreun cuvânt de spus în biserică şi în afară?
Subscriu din toată inima acelor observaţii care surprind faptul că  în mediul ortodox, se observă cu ochiul liber că nu a trecut  pe acolo reforma, cu provocarea evanghelicilor… A sosit vremea aceea, cred lucrul acesta cu toată fiinţa!

Un prieten îmi spunea:  „Consider că trebuie să scriem şi noi, evanghelicii… Mântuitorul a ales doar ucenici. Scriitorii sau făcut ei înşişi după cum au simţit chemarea. Toată teologia de care noi depindem în propovăduire ne este dezvoltată de un scriitor/teolog, Apostolul Pavel. Ce ar fi rămas din propovăduirea lui, dacă nu ar fi scris? Sau ce am fi ştiut astăzi din teologia pastorală a lui Iacov, dacă nu ar fi scris epistola sa? Ce am fi ştiut despre crezul lui Petru, care, o vreme, iubise mai mult fiinţele marine decât pe cele terestre? Ştim ce stim pentru că s-a scris…”
Aici accentuez cu o observaţie personală: consider scrisoarea lui Iuda un exemplu despre scrisul cuiva care, dacă n-ar fi fost chemat la o lucrare de învăţător, ar fi fost poet. Bogăţia imaginativă în folosirea limbajului, conexiunile celei mai elevate viziuni creştine
aplicate unor situaţii foarte concrete într-o explozie de imagini poetice, îl recomandă. Redau doar un citat:
„Aceştia, dimpotrivă, batjocoresc ce nu cunosc
şi se pierd singuri în ceea ce ştiu din fire,
ca dobitoacele fără minte.
Vai de ei! Căci au urmat pe calea lui Cain!
S-au aruncat în rătăcirea lui Balaam,
din dorinţa de câştig!
Au pierit într-o răscoală ca a lui Core!
Sunt nişte stânci ascunse
la mesele voastre de dragoste,
unde se ospătează fără ruşine
împreună cu voi,
şi se îndoapă de-a binelea;
nişte nori fără apă,
mânaţi încoace şi încolo de vânturi,
nişte pomi tomnatici fără rod,
de două ori morţi,
dezrădăcinaţi;
nişte valuri înfuriate ale mării,
care îşi spumegă ruşinile lor,
nişte stele rătăcitoare,
cărora le este păstrată
negura întunericului
pentru vecie.”
(Iuda 1:10-13)

Mai spunea prietenul meu: „Nu trebuie să aşteptăm să avem un post la amvon sau să îmbrăcăm sutana, ca să putem scrie. Nu trebuie sa acceptăm ideea că numai aparţinând bisericii tradiţionale, ne putem aduce contribuţia în scris la îmbunarea şi încunoştiinţarea semenilor asupra unor adevăruri care nu sunt puse pe înţelesul comun şi nu sunt tipărite. Înţeleg aceasta (pentru. cei care sunt chemaţi la aşa ceva) ca o datorie faţă de generaţia noastră şi faţă de cele viitoare. Mai sunt multe învăţături în cămările Domnului, care aşteaptă să vadă lumina tiparului. Să mergem spre ele.”
Sunt perfect de acord. Ceea ce aş vrea să căutam împreună, noi, cei care scriem, este exact acea cale de a face auzite vocile noastre literare în acest context indiferent, dacă nu ostil, al unei culturi adăpată de o religie tradiţională, neaparţinând ei. Şi nu mă refer la literatura teologică, ci la cea artistică.
Poezia creştină evanghelică este ignorată. Să fie numai din motive financiare născute din simpla observaţie că nu sunt mulţi cei care vor cumpăra aşa ceva?
Oare…? Vom trăi şi vom vedea…


Critică la critică – 1 –

decembrie 14, 2007

clas1.jpg

Mesaj postat pe ClaS la data de 01 aprilie 2001

Dragă F, nici nu ştii în ce încurcătură am intrat! Am făcut aprecierile acelea bazându-mă doar pe un simţ format la o şcoală mai puţin academică: aceea a unui scriitor autodidact cu oarece lecturi – mai ales în tinereţe, până m-am îmbolnăvit şi am renunţat la multe din pretenţiile pe care le aveam de la mine… Niciodată nu am studiat vreun dicţionar al figurilor de stil, iar argumentele tale m-au speriat, dar m-au şi amuzat: adicătelea, fac de atâta amar de vreme ceea ce nu mă pricep să fac… !
 
Crede-mă, sunt încântat de poezia lui T şi sunt mulţumit că tu ai capacitatea să vezi lucrurile altfel decât mine, după norme literare mai puţin subiective. Este necesar să fie cineva ca tine printre cei care vor să ştie ce este poezia… Numai că aceia care nu au studiat sistematic „matematica” asta a teoriei literare (ca mine, de exemplu), se pot speria.
 
Ai remarcat corect şi m-ai atacat pe bună dreptate, dacă e să privim lucrurile cu dicţionarul în mână. Dar eu nu cred că T sau altul care scrie o face căutând înfrigurat figurile de stil prin dicţionare. Ba sunt convins că aşa ceva poate deturna adevărata poezie către o sterilitate preţioasă. La T nu am văzut aşa ceva. Judecata mea pornită dintr-o experienţa de scris destul de îndelungată se voia şi o provocare, totuşi. Numai că alţii nu consideră că ar fi cazul să intervină în discuţie.
 
Nu sunt critic literar şi nu spun că părerile mele ar fi literă de lege. Ca să fac o figură de stil (nu ştiu cum îi zice!), eu văd poezia… după ureche. Mă bazez pe eperienţă şi intuiţie şi n-am greşit chiar mereu în aprecierile mele. Bă ai să găseşti destul de frecvent în textele mele bune sau mai puţin bune figuri ca acelea pe câte le numeşti. N-am ştiut niciodată cum se cheamă, îţi mulţumesc pentru expunerea atât de doctă. Dar, că să fiu sincer, nici n-am simţit nevoia să ştiu, atâta timp cât nimeni nu mi-a cerut să-mi eplic textele, ci doar să le scriu.
 
Nu sunt în stare să parez atacul tău decât susţinând ceea ce am spus cu aceleaşi argumente subiective, neconvingătoare, după câte se pare. Mă voi întoarce la o apreciere dintr-un mesaj mai vechi al lui T: „critica formei mi se pare că poate fi făcută de orice absolvent de filologie, dar e necesar mai mult decât atât pentru o critică adevărată.”

Să fi făcut referire la o anume intimitate a celui care apreciază textul, cu  inefabilul din care vine pozeia? Eu cred că la asta s-a referit. Poezia scrisă cu inimă trebuie citită cu inimă… Eu nu am făcut niciodată filologia, deşi mi-am dorit asta. Poate de aceea greşesc uneori.

(…) urmarea aici


Lupul mâncat de oi

octombrie 6, 2007

De când cu campania de deconspirare a informatorilor fostei securităţi mi-am pus întrebarea următoare (şi câţi dintre cei care au trait în „epoca de aur” nu şi-o pun?): dacă ar căuta cineva atent în trecutul meu, ar găsi oare ceva care să mă incrimineze? Aşa mi-am amintit o întâmplare cu… un lup mâncat de oi!

Eram într-un cenaclu literar, ne întâlneam săptămânal. Acolo instituisem un premiu literar: cea mai bună poezie scrisă ad hoc într-o şedinţă primea premiul acelei şedinţe (care consta într-o carte, cotizam toţi pentru ea). De obicei împărţeam cărţile cu un coleg de cenaclu, M.A. Fusese cadru militar activ, dar pentru vederi politice dubioase atunci, era trecut  în rezervă.

Una dintre poeziile lui care a luat premiu era un fel de fabulă socială despre un lup mâncat de oi, cu o trimitere transparentă la un anumit personaj. După câteva zile am fost chemat la securitate. Nu mai ştiu dacă am scris ceva acolo, adică dacă am dat vreo declaraţie scrisă, dar îmi amintesc perfect că m-au întrebat dacă ştiu cum pot mânca oile un lup.

Le-am spus că poezia e una, iar mâncatul lupilor e altceva şi că noi nu ne adunăm decât pentru poezie, că de mâncat, mâncăm acasă. La întrebarea directă despre M.A. şi poezia lui, le-am spus să fie liniştiţi, că nu are suficient talent, să ajungă să sperie vreun lup. Se pare că asta i-a liniştit, că ne-au lăsat în pace şi pe mine şi pe colegul meu.

Dar pe lup tot l-au mâncat oile, până la urmă…