Mina de diamante

ianuarie 5, 2008

Se spune că aş fi poet… Adică ceva peste care zboară un duh special, sau poate doar o aripă de înger îngenuncheată sfios la margine caldă de Dumnezeu. De aceea uneori şi mie mi-e greu să-mi înţeleg vorbele. Dar ştiu că El le înţelege. Nu cred că mi le şi acceptă pe toate, de aceea mă simt un pic vinovat, aşa cum s-ar simţi o floare de venirea primăverii sau vântul, de venirea toamnei.

Unii spun că îi bucură ce scriu eu. Şi când ştiu că ei Îl iubesc pe Hristos, ştiu că Hristos din ei se bucură. Atunci văd cu adevărat fericirea de a scrie întinzându-se mulţumită şi luând-o de la capăt. Eu nu ştiu, de fapt, ce e aia poet. Eu doar spun ce simt şi ce gândesc, în felul meu. Ce e mai de neînţeles este faptul că mai întâi eu înţeleg în felul meu ceea ce văd, sau aud, sau citesc, sau…

Se întâmplă să văd câteodată dinăuntru spre afara realităţii. Alteori încerc să văd invers. Dar cel mai frumos este când văd din înăuntru spre şi mai înăuntru. Ca atunci când descoperi o mină de diamante. Atunci tresaltă înţelegerea, toată gândirea tropăie într-un marş triumfal pe caldarâmul plin de neuroni care bat din palme şi aruncă flori. Ştiu că ei au prins o luminiţă şi o hrănesc acolo în căsuţele lor. Ei nu pot decât să se bucure de bucuria mea şi să o poarte, dar nu o pot întrupa în vreun fel.

Eu port numele meu. Adică ei poartă numele meu. Adică ei sunt eu şi eu sunt acolo în ei. Dar ei nu mă pot realcătui pe mine din numele meu din ei… Eu nu sunt Dumnezeu!
De la o vreme mă încearcă unele gânduri pe care nu ştiu prea bine unde să le aşez. Atunci când am început să scriu acest jurnal, mă gândeam să încep cu „ce-ar fi, dacă…”, sau „să ne închipuim că…” Şi… ce-ar fi, dacă totuşi aş scrie…? Poate că vor folosi cuiva… Mie sigur îmi folosesc. Îmi creează o stare de siguranţă existenţială şi o imensă dezlănţuire de credinţă. Mă fac să sărut fiecare cuvânt al Scripturii şi să devor o realitate de dincolo de ea – sau să mă devore, nu ştiu, să mă concentrez din ce în ce mai mult pe ceva ce, chiar dacă e literă, trăieşte altfel decât orice literă, pur şi simplu trăieşte!

Prea evaziv, veţi spune. Ei bine, citiţi mai departe!

A fost odată ca niciodată… Dar nu cred că e bine. Este odată ca niciodată. Fiindcă Dumnezeu spune: „Eu Sunt Cel Ce Sunt”! Încerc să înţeleg cum sună „Eu sunt Cutare”. Nu ştiu dacă s-au întrebat mulţi de ce sună cum sună numele lor şi dacă e vreo diferenţă între ce aud şi înţeleg eu când sunt strigat şi ce înţelege cel care mă strigă. Oare cum aude Dumnezeu când Îl chemăm noi? Se recunoaşte El în bâiguielile noastre? Dar când scriem, cum citeşte El? Dacă într-adevăr scriem pentru El… Cuvântul vine din adânc, dar unde merge? Ce determină el?

Am trecut cu fiinţa peste multe bucurii sau amărăciuni şi toate s-au transformat în cuvinte. Maldăre de sentimente, mai clare sau mai ceţoase, adunate prin (şi de prin) magaziile inimii, m-au covârşit. Aproape că nu mai ţin minte pe unde le-am pus. Înţeleg de ce unii îşi scriu memoriile… Dar Dumnezeu cum Şi-a scris Memoria Sa?

Am început a gândi la toate astea şi mi s-a făcut frică. Am crezut o clipă că sunt ales să mai rup o pecete, să las să mai arunce oamenii un ochi spre Dumnezeu. Dar m-a scârbit pretenţia gândului de a-şi îndesa în faţă mormântul profanat, văruit pe dinăuntru să arate curat. „Doamne, iartă-mă!”, mi-am zis, căzând pe genunchi. Ştiu că sunt iubit cu o iubire veşnică. Simt cu toţi porii inimii că aşa-i. Cei care nu ştiţi, puteţi râde. Numai cine n-a gustat, nu poate spune cât de bun este Domnul! Dacă n-ai gustat şi nu te interesează, mai bine pune jos paginile astea şi fă altceva.

Văd uneori ceva care semăna cu ce am înţeles eu despre Dumnezeu. Desigur, mă încearcă senzaţia că am inhalat o nălucă. Mă rog şi citesc Scripturile, citesc şi mă rog, caut pe drumul acesta străjuit de miresmele îmbătătoare ale înşiruirii de minunate flori şi mă sfiesc. Dacă greşesc? Dacă strivesc vreo petală, cu vreun pas mai aiurea călcat? Blaga avea dreptate. Prea multe riscuri…Dar nevoia de a descătuşa visul acesta al meu e mai mare decât toate reţinerile. Dacă acolo este aur şi eu nu sap, numai ca să nu-mi scrântesc glezna? Şi cum să fac? Sau deja fac şi…

Ei, vedeţi câte întrebări, câte bariere? Nu sunt pregătit, îmi spun. De parcă Ilie era pregătit să vadă ceva acolo, la gura peşterii din pustiu! Dar măcar susurul blând şi subţire, tot l-a simţit! Ce-ar fi să încerc să descriu indescriptibilul aşa cum m-oi pricepe? mi-a zis poetul de acolo din căsuţele neuronilor, iar inima le ţinea isonul, jucăuşă. Şi am început să scriu… Aşa au apărut aceste pagini. Un jurnal de scris iubirea e ca o mină de diamante. Cu cât cobori mai mult, cu atât te-ai duce mai departe.


Gândul care vine seara pe drum

decembrie 12, 2007

clas1.jpg

Mesaj postat pe ClaS la data de 6 martie 2001

Dragi prieteni,

De câtva timp lucrez la o carte de poezii care se cheamă „Liniştea dintre două tăceri”. Încerc să scriu altfel decât până acum şi nu ştiu sigur dacă e bine. Părerile voastre critice m-ar ajuta. Deşi nu sunt foarte convins că voi stimula discuţia cu acest demers, voi încerca. Dar nu acesta e singurul motiv, nici principalul, ci pur şi simplu nevoia de confruntare cu aprecierile cititorilor. Voi nu simţiţi astfel de nevoi?

(…)

Astăzi am scris această poezie pe care v-o prezint. Puteţi spune ce credeţi despre felul ăsta de a scrie, gândindu-vă ca v-aş cere bani pentru o carte de genul ăsta şi că ar trebui să vă imprumutaţi, dacă aţi vrea să o citiţi… Se merită să citiţi aşa ceva? Nu se merită? Care sunt defectele şi care sunt calităţile (dacă sunt!) ale textului?

Aştept în continuare şi vă mulţumesc. Iată textul:

Gândul care vine seara pe drum

Un gând care vine seara pe drum ca un om obosit,
cauta o chilioară, o scorbură, ceva, să se culce.
Şi nu tremură nici o frunză în preajmă, nici un mal de apă
curgătoare, împrejmuitoare, aşa sunt eu fără Tine, aşa
este inima mea părăsită din nedragoste şi amar.
De ce car în sacosa cuiele astea, că a fost demult…?

Mai ai aripi de mâncare, gândule, în bocceluţa ta?
Aici, pe o buturugă ar fi bine, sub cerul liber, sub cerul liber,
ar fi bine să înserezi, să întristezi… Aici ar fi bine.
Aerul face o piruetă şi se duce. Era alb şi încordat ca un arc.
Nu ştiu dacă îl durea ceva, n-a vrut sa-mi spună.
Doar atât: „Am fost acolo, tot eu eram când s-a facut noapte.”

Şi treceau zilele şi anii, se apropia taina, gândul aproape
că înţelegea că nu de frig tremura aşa, dar nu ştia exact de ce,
nici doctorii cei mari nu ştiau, numai Dumnezeu.
Se vedea venind încet pe un drum şi îngăima:
„Trebuie să mai văd şi altceva, trebuie să mai văd şi altceva.”
Dar nu avea voinţă. „Unde sunt voinţa şi înfăptuirea?”

Aşa a venit până aici, cu mine după el şi cu Dumnezeu
învelindu-l. Un ghem aprins de vreascuri ude, atâta a mai putut
să faca el. Restul, a facut Dumnezeu. Miraţi-vă cât vreţi
şi râdeţi cât vreţi. Voi, care faceţi singuri ceva ce piere.
Voi, care treieraţi furtuna. Care mâncati dimineaţa, la prânz
şi seara, în lătrăturle câinilor voştri de pază!

Urmele muşcăturilor lor încolţesc în răsărit şi rodesc la apus,
iar labele lor taie marea. Nu e orb, să nu se lase călăuzit
de câinele lui prin cartierele nopţii. Pe mine
m-a adus Dumnezeu până aici, nu vreau să merg singur
mai departe. Doar gândul oboseşte, uneori. Atunci plânge. Asa,
ca ucenicii către Emaus. Aşa, ca dinspre moarte spre viaţă. Aşa.

Ionatan Piroşca