Balada săptămânii mari

aprilie 15, 2009

(sau ieşirea din răni)

La capăt de timp şi de dor
Stau oamenii-n ranele lor.
Un prag al durerii mai este
De pus într-o plânsă poveste.

Când veacul o spune, o iotă
Din ea înălţat-a Golgotă.
Spre ea, din mistere hotare
Porni săptămâna cea mare.

Şi-n zi, ca-n pocale de vin
Satan mai turnat-a un chin.
Şi-un Miel îndura fără glas
Adâncul amarului ceas.

Un Domn răsucit sub un bici
Sorbea ura lumii de-aici,
Mai dând săptămânii o zi
În care-o putea a izbi

Cerul cu pumni şi piron,
Batjocorire de Domn…
Şi-n ziua din urmă pe-o cruce
Cioplită în grabă să-L urce.

Dar din săptămâna cea mare
Născutu-s-a an de-ndurare.
Din ura ce lumea şi-o piere
Ţâşni o iubire-nviere.
La un capăt de săptămână
Acum stau cu Domnul de mână.
El mă cerne prin urma de cui
Şi mă pune-ntre ranele Lui.

Că-n oricare rană-nviată
Se află o fiinţă iertată…
De-atunci, înviaţii, în zbor
Ies zilnic din ranele lor.


Tu duci înviere

aprilie 22, 2008

Cum razele toate în soare-s mănunchi
Şi apele toate în mare,
Aşa să rămână ai noştri genunchi
În Tine rugare.

Poiene de plâns fiecare avem,
Din lacrimi muşcăm ca din mere,
Nu-n liniştea lumii răgazuri suntem,
Ci-n Tine şedere.

Departele nostru nu e nepătruns,
Şi taina nu e neputinţă.
Un Prinţ în iubire ne este de-ajuns
Şi-un Domn în credinţă.

Aşa că mă-ntăinui cât pot de adânc,
Să rămân la vedere.
Când morţile duc câte-un om la oblânc,
Tu duci înviere.


Aţi încercat vreodată să renunţaţi la punctul de pe i ?

aprilie 22, 2008

 
Toată lumea vrea să pună punctul pe i. I-o fi frig, săracul… 🙂

„Ca să pun punctul pe i”, zice el, terminându-şi argumentaţia extrem de inteligentă.
„Ca să pun punctul pe i”, spune ea, privindu-şi cochetă şi încântată, unghiile proaspăt colorate, după ce şi-a lăsat audienţa cu gura şi cu ochii căscate. Fiecare cu punctul lui…

Oamenii îşi cară de-o viaţă punctele de pe i abia aşteptând prilejuri să îi pună la punct pe ceilalţi. La punctul de pe i-ul lor, cărat cu grjă şi dedicare, făcul altar, cântec de leagăn, mireasmă personală plină de şarm, charismă secretă şi seducătoare, care îi face „nebunii frumoşi” şi interesanţi ai lumii orgoliilor.

E credinţa mea şi e intangibilă… Este punctul de pe i-ul meu, nu vă puteţi atinge! Eu sunt centrul acestui univers, eu sunt punctul de pe i, eu şi eu şi eu… Eu fac umbră literelor tale, se mai împăunează ei. Ai să faci cum vrea punctul meu!

Heei! E săptămâna mare! le-aş striga. Cineva a luat toate punctele de pe i şi le-a cărat până i-ul s-a făcut cruce. Le-a cărat prin toată săptămâna asta până la Înviere. De ce vă străduiţi să vă păstraţi punctele alea nerelevante, confuze, dureroase uneori?

Aţi încercat vreodată să renunţaţi la punctul de pe i?