Eram singur…

mai 11, 2009

Eram atât de singur în odăi
Şi toţi pereţii lumii mă priveau,
Că-n lacrimi năpădeau umbrite văi
Şi malurile parcă le urau.

Eram atât de singur cum nicicând
O piatră-n orb de mare nu s-ar şti,
În colţul ei un picur ferecând
Să se ascundă, orişice-ar veni.

Eram atât de singur şi rănit
De fiecare stea, în mine-nchis,
C-atunci când ai chemat nici n-am clipit,
Prea doborât de-nsiguratul vis.

Şi ai strigat din nou şi a mijit
La răsărit un abur de chemări,
Că pentru-ntâia dată am clipit
Din inimă ca din senine zări.


Încăpusem pe mâna unei lacrimi

martie 31, 2009

Doamne, când încăpem pe mâna lacrimii, să Te ţii!
Parcă nu e alunecuş ca ăsta pentru nicio sanie…
Eu cred că ai face bine să vii,
Până nu ne înhaţ-o dihanie.

În capătul primăverii, în loc să înflorească merii şi perii
Şi în loc să plec la plimbare cum m-ai învăţat,
Făceam sentiment din pâlnia pulberii
Până joaca lui m-a ne-ndurat.

Dar ce bine că erai pe aproape,
Ce bine că pasul Tău călca pe apele mele…
Poţi să le numeşti lacrimi şi să le fii pleoape,
Eu tot Te urmez printre ele.

Chiar dacă noaptea nu ştie că eşti aci,
Eu tot deschid fereastra de la iubire.
Întunericul de peste tot va fugi
Ca o lecuire.

De aceea stau pe meterezele îndurerării
Şi strig de bucurie că am învins:
Dacă nu erai Tu lumina lumânării,
Eu m-aş fi stins.

Şi dacă nu erai Tu odaia mea de culcare,
Cine ştie pe unde eram acum
Aripă de pasăre călătoare
Căzută pe drum.


Vraja Ta

februarie 17, 2009

Vraja Ta

Pun aer blând şi ani de îndurări
Poruncă între mine şi durere.
E tot ce mi-a rămas din înfruntări,
Când viaţa mea din vraja ei mă cere.

Desprind altoi de pasăre zburând
Deasupra veştejitelor cărări
Şi uit mereu că şi Tu, oarecând,
Călătorit-ai anii zburători.

Când n-am minune, parcă sunt pământ
Des clătinat de grote şi ponoare.
Salvează-mă din nou în legământ,
De câte ori îndepărtarea doare.

Un greu urcuş de lung calvar îţi sunt,
Dar ultim adăpost e crucea Ta :
Acolo vreau s-ajung în aer blând
Şi vraja Ta să fie viaţa mea.


Aer de nuntiri

ianuarie 23, 2009

Când îşi dansează aerul o nuntă
Cum plopii miri o frunză în furtuni,
Aşa-mi dansez peste făptura cruntă
Întregi primejdii, secete şi spumi.

Şi nu mi-o văd, de-atât, orbecăirea,
De parcă ochiul mi-l ascund în fum
De toată fuga ce-o numesc „trăirea”…
Şi mă înşfac-al vieţii nicidecum.

Am tot cotrobăit îndeajunsuri
De mine ciopârţit pe întrebări,
Că mi s-au dat tăcerile răspunsuri
Să le întind pe lume ca pe mări.

Tu-mi vezi îndoliata-ncercuire
De ani sumeşi ca mâneci de satin
Pe tot ce învăţat-am că-i iubire,
Dar tot nu înţeleg că sunt străin

Şi călător şi-o oază de durere
Cu numele-mi pe-un palmier uitat
În ăst deşert care întruna cere,
Dar nu ţi se oferă niciodat’.

Şi Tu îmi vezi alunecarea tristă
Înspre răbojii multelor loviri.
Îmi dai atunci îmbrăţişarea cristă
Şi mă dansezi în aer de nuntiri.


Ridicându-mă, Domnul!

octombrie 30, 2008

Floarea niciodată nu va povesti cât pământ
Încape în suferinţa petalelor ei…
Culorile-i cum fac deznodământ
De flacără pierdută pe alei.

Nici eu, când Duhul Tău mă întretaie,
Nu-mi mai pot arăta amarul, oricât ar fi,
Fiindcă aşa ştie din mine Harul
A se rosti.

Poate alerg dintr-un capăt în altul
Al unei fiinţe îndelung căzătoare,
Ca un fulg de păpădie ce vine din ‘naltul
Petec de soare,

Poate că vrerile mele sunt ca merele coapte:
Cad mereu la pământ, dacă se scutură pomul…
Dar numai aşa să mă guste El poate
Ridicându-mă, Domnul!


Cum e iubirea lui Dumnezeu?

ianuarie 13, 2008

Cum e iubirea lui Dumnezeu şi ce oferă lumea?

Cum e curăţia şi cum e păcatul?

Unde ţi-ar plăcea mai mult?


Impresii poetice

noiembrie 1, 2007

Te proclami creştin. Poţi rosti cu toată inima “Vino, Doamne Isuse!”? Porţi numele Său, pretinzi că-L porţi de două mii de ani… Îl invoci în CV-ul tău? În prezentarea pe care ţi-o faci zi de zi înaintea oamenilor, spui cu mândrie că porţi numele credinţei tale? Sau credinţa ta e alta decât numele pe care îl porţi?

Este groaznic să aştepţi să mori. Fie că eşti condamnat pe drept sau pe nedrept, fie că ai o boală incurabilă, oricare ar fi motivul previzibilei tale dispariţii, este groaznic să aştepţi să mori. Toate clipele vieţii tale capătă o altă semnificaţie. Nu poţi înţelege, oricât te-ai chinui, cum e să nu fii. Dar dacă ai avea răspunsul la această întrebare, te-ai simţi altfel? Dacă cineva ţi-ar fi descris cu lux de amănunte cum e să nu mai fii în viaţa asta, să nu mai depinzi de aerul acestei planete, te-ai mai linişti?

Aş vrea să-ţi spun acum că Cineva chiar a făcut acest lucru pentru tine. A descris lumea de dincolo de înţelegerea şi de pasul tău omenesc pe înţelesul tău, mai mult, a arătat practic cum poate fi trăită corect această alternativă de a face faţă fricii de moarte, a terorii dispariţiei veşnice pe care a numit-o pieire. Ba ne-a şi asigurat nu doar că vom avea locul pregătit, dar şi că Se va întorce să ne ia şi să ne conducă până acolo. Poţi rosti cu toată inima ta: “Vino, Doamne Isuse!”?

Dacă da, înseamnă că te-ai pregătit. Că ai ales să-L proclami şi mai ales că eşti gata să-L prezinţi şi celorlalţi, aşa cum un mădular reprezintă corpul căruia îi aparţine. Astăzi e suficient un fir de păr pentru a putea identifica o persoană. AND-ul prezent în fiecare celulă a unui corp spune totul despre întreg acel corp. AND-ul unui creştin advărat e acelaşi cu al lui Hristos şi se numeşte Duhul lui Hristos. El va arăta întotdeauna identitatea lui Hristos. Nu se poate ascunde. Trupul este întotdeauna mădularele care îl constituie. 

Tu întârzii şi tu grăbeşti venirea Lui. Tu şi eu… El aşteaptă să ajungă la maturitate acest trup al Său. Şi aşa cum fiecare hotărăşte pentru sine când e suficient de matur pentru un nou pas în viaţă, să se căsătorească şi să aibe copii, de exemplu, aşa El hotărăşte care vor fi condiţiile revenirii Sale. Ne-a spus despre asta, ne-n delegat pentru asta. Nu pe celălalt,. Ci pe mine îmsumi: mergi şi fă ucenici! El nu va veni până nu va împlini trupul acesta al Său cu numărul deplin – şi acest număr deplin numai El îl ştie – al neamurilor.

Aşadar creştinii trebuie să fie ambasadorii Săi. Purtătorii de cuvânt ai unei Împărăţii veşnice. Vestitorii celei mai importante veşti din istorie: nu mai este cazul să ne temem de moarte! Şi nici măcar nu ne costă eliberarea asta. Îl costă pe trup… Pe El Îl doare… Noi doar trebuie să credem asta. Să credem că ştie El bine ce va face cu mâna sau piciorul Lui, care suntem noi.

Şi să nu uităm: frica de moarte a cunoscuţilor noştri are nevoie de credinţa noastră. Asta aşteaptă El de la noi. A venit să ne cheme pe toţi, va reveni să îi ia pe aceia care Îl cheamă dintr-o inimă curată: “Vino, Doamne Isuse!”

***
vezi podul ăsta e de smarald sub el
doarme ursul care sperie pe viteji
dar ca în toate lucrurile a venit viaţa
şi îl înghite pe urs apoi Tu Doamne
mă iei în braţe şi mă treci pe malul celălalt
şi rămân ca lumina ochilor Tăi aţintit către deal
acolo crucea îninta greu în pantă ducându-Te către dor
era ca în visul cu mine copil când tata aprindea soba
şi îl chemam pe fratele meu la poveşti

vezi podul ăsta e de smarald sub el
doarme ursul care sperie pe viteji
dar ca în toate lucrurile a venit viaţa


Iată, Eu stau la uşă şi bat…

octombrie 25, 2007

Am auzit sau am citit acum câţiva ani o povestire care tare mi-a plăcut. Am să v-o spun cu cuvintele mele, aşa cum mi-o aduc aminte. Nu ştiu autorul, nu cred că l-am ştiut vreodată.

Trecea într-o duminică pe o stradă din centrul oraşului, un om. Era tare amărât. Avea pe el o adunătură de gioarse găurite, peticite şi iar găurite şi arăta ca şi cum nu mâncase de multă vreme. Mergea cu capul plecat, cu merii lăsaţi, aproape fără să privească pe unde calcă.

Deodată se auzi rumoare, apoi răsună clar o melodie cum el nu mai auzise. Se opri şi privi într-acolo. După ce ascultă puţin strânse din umeri şi se îndreptă spre intrarea clădirii de unde se auzea muzica. Nu îi era nimănui greu să recunoască o biserică a pocăiţilor. Deschise uşa şi, după ce străbătu târâindu-şi paşii, micul hol, pătrunse în spaţiul care răsuna de cântarea pe care o auzise de afară.

Nu făcu mulţi paşi şi simţi o atingere delicată pe umăr. Se întoarse şi văzu pe un bărbat care îi şoptea ceva. Deveni atent. Omul spunea despre locul acela, că e un loc sacru, că nu e loc de cerşit… Ceva de genul ăsta. Şi îl trăgea uşurel spre ieşire. Curând se trezi iar afară.

Bâiguind „Trebuie să fie o greşeală…”, intră iar. Acum i-a văzut pe cei doi bărbaţi care stăjuiau intrarea. Cel care îi vorbise prima data îi tăie calea: „Prietene, n-ai înţeles? Aici e o biserică, nu un loc de cerşit.” I s-a părut foarte categoric. Celălalt s-a apropiat de el şi amândoi, cu atitudini de o cordialitate ameninţătoare, l-au împins iarăşi afară.

Omul oftă. Îşi puse jos tăgârţa murdară pe care o ţinuse în mână, gândindu-se că aia o fi cauza… Apoi intră iar. De data asta cei doi l-au însfăcat fără o vorbă şi l-au zvârlit afară. Începuse să plouă mărunt şi apăsător. Omul se străduia să-şi adune de pe jos trupul rănit în cădere şi tăgârţa de care se împiedicase.

Când a simţit atingerea aia uşoară şi când i-a întins mâna să-l ajute să se ridice, a murmurat aproape plângând: „M-au dat afară… Şi aici m-au dat afară…”
„Nu te necăji… Mai stai puţin, să mai încercăm o dată. Eu stau de zeci de ani şi bat la uşa asta…” i-a spus domol Cel ce îl ajuta.


Vorbe, vorbe…

octombrie 23, 2007

Dacă poate cineva să îşi strunească limba, atunci îşi poate conduce întregul trup. Aşa ne prezintă Scriptura inimaginabila putere a acestui “foc mic care aprinde o pădure mare”. Ce o face oare să fie aşa? De ce cuvintele noastre au această uriaşă putere? De unde vine ea?
Vorbele unui om au deschis calea celor mai mari confruntări din istorie. Să ne amintim de cel de-al doilea război mondial şi de Hitler… De răcnetele lui care instigau şi isterizau o naţiune întreagă. Dar şi de vorbele tâmplarului din Nazaret şi ale ucenicilor Săi, care au câştigat lumea cu mesajul lor de pace şi iubire. Ce anume face deosebirea între aceste două situaţii?

Cuvintele au fost întotdeauna cea mai scurtă legătură dintre o realitate personală, subiectivă prin excelenţă, şi realitatea înconjurătoare. Ele reflectă atât modul cum se raportează fiecare individ la sine, la trăirile lui cele mai profunde, la instinctele, imaginaţia, sentimentele lui, cât şi încercarea lui de a se adapta condiţiilor exterioare, mai mult, de a le influenţa,  de a le modifica, de a le înlocui…
Ele oglindesc cel mai fidel chipul divin, fiind singura noastră putere de altă natură decât cele pur materiale, ba, aşa cum arătam, fiind în măsură să le mobilizeze pe acestea într-un sens sau în altul. Dacă Domnul a creat prin cuvânt, omul poate fie să-L glorifice şi să I se închine, sporind astfel bogăţia-I de slavă şi desăvârşindu-se prin participarea la aceasta, fie să încerce să distrugă întocmirile Sale minunate, prin propriile lui cuvinte, prin vorbe…

Cuvintele se nasc în cel mai intim for al nostru. Acolo unde deliberăm, sau ar trebui să facem asta  întotdeauna, cu privire la discursul nostru. Solomon Înţeleptul ne spune la Proverbe 20-5: “Sfaturile în inima omului sunt ca nişte ape adânci, dar omul priceput ştie să scoată din ele.”
E foarte adevărat că unii folosesc cuvintele ca să obţină anumite avantaje, ca să-i domine pe ceilalţi… De fapt, asta a fost intenţia celui care a introdus amăgirea în lumea lui Dumnezeu.
Frumos ca prinţ al zorilor, de o inteligenţă pură, cum numai un duh poate fi, el a văzut Cuvântul făcându-Se trup. Nu a pătruns însă întreaga semnificaţie a acestui act. Veşnicia era şi este pentru el singurul mediu de viaţă. Lumea creată îl fascina. A vrut să fie a lui, să se identifice cu ea, absorbindu-I puterile… Doar el era duh neîntrupat… Lecţia întrupării Cuvântului l-a făcut să dorească întruparea. S-a întrupat aşadar. A luat chipul celui mai înţelept dintre animalele create de Domnul, ca să poată ajunge la om.  Iar omul i-a oferit supunere. Putem vorbi despre asta la trecut, la prezent sau la viitor, veşnicia nu are timpuri. Iar acum vorbim despre ceva ce se întâmplă (s-a întâmplat? se va întâmpla?)…

Nu l-a putut regenera pe om aşa cum ar fi dorit el să o facă, după chipul şi asemănarea lui, fiindcă el însuşi nu era decât creatură. Şi fiindcă Cel ce Se întrupase făcuse deja asta. Omul este regenerat aici, prin actul răscumpărării divine făptuit de Cuvânt şi îşi poartă fiinţa în veşnicie, dar cel care îl corupe pe Adam nu vede, nu ştie. El luptă mereu căutând să zădărnicească un Plan care se împlineşte în afara posibilităţilor lui de manevră. De aceea se adreseaza fiecărui individ în parte într-un demers disperat. Şi tot de aceea e nevoie ca omul să creadă în actul Cuvântului făcut trup, ca să se întoarcă în veşnicie aşa cum Dumnezeu l-a dorit. Altfel este văzut ca supus al răului cu care se identifică în veşnicie şi va pieri.

Dacă gândul meu, izvorul cuvintelor mele, este “rob ascultării de Hristos” deja alegerea lui Adam e alta. Ceea ce Dumnezeu a plănuit se împlineşte. Atunci şi vorbele mele vor reflecta această realitate minunată, iar planul celui rău piere, aşa cum piere în orice caz de Adam necorupt… Adică devine ceva ce n-ar fi ajus niciodată la fiinţă. Fiindcă el nu se poate întrupa altfel decât în mintea şi acţiunile omului neascultător.
Să ne imaginăm măcar pentru o fracţiune de secundă, măcar cu doar unul dintre neuronii creierului nostru, ce fel este lumea fără distrugerile provocate de rău, sau datorită confruntării galactice cu el…

Dar vorbeam despre… vorbe, despre capacitatea lor de a aduce în lume binele sau răul. Îl poţi rosti pe “da”, astfel ca el să însemne “nu”, şi invers. Deci nu despre “faţa” cuvintelor discutăm, deşi Isus Însuşi ne-a avertizat la Matei 12:37   “Căci din cuvintele tale vei fi scos fără vină, şi din cuvintele tale vei fi osîndit.” şi “Da al tău să fie da”. Ci despre intenţiile mai mult sau mai puţin deturnate, care se ascund în dosul lor.
Lumea de azi e condusă de această tendinţă de a stăpâni şi de a dirija pe alţii. Viaţa naţiunilor, mai mult ca oricând în istorie, scoate în prim plan nu pe eroi, ci pe oamenii care stăteau de obicei înapoia acestora, pe oamenii politici. Dar politica este cea mai parşivă scornire omenească. Sub motive mai mult sau mai puţin “îndreptăţite” (ca şi cum minciuna ar putea avea şi alte motive decât pe Amăgitorul) se comit cele mai abominabile dezertări de la condiţia de om. Se minte, se fură, se ucide “din raţiuni de stat”. Se amăgesc mase întregi de oameni cu o singură vorbă.  Se inventează căi diabolice de a-i transforma pe ceilalţi în instrumente oarbe şi-atât, ale propriilor planuri abjecte. Şi astea toate doar cu vorbe.

E aşa de greu să dăm vorbelor încărcătura lor adevărată? Vorbele pot vindeca, pot înviora un suflet apatic, pot aduce pacea, pot învia din morţi… “Lazăre, vino afară!” a strigat Domnul. A vindecat paralitici, a dăruit vedere orbilor, a liniştit furtuna şi a alungat duhurile rele doar cu cuvinte care s-au slăvit în credinţa oamenilor, unindu-se astfel cu aspiraţiile şi imaginaţia lor.
Dar ca şi când n-am şti toate astea, facem din vorbele noastre instrumente ale răului, uneori chiar fără să ne dăm seama. De la simpla şi cotidiana bârfă, de la bancurile amuzante mai cu, sau mai fără perdea, până la minciuna electorală fără acoperire, sau legi parşive, făcute doar cu scopul de a anihila pe unii şi de a-i privilegia pe alţii dintre membrii societăţii, vorbele îşi manifestă puterea lor distructivă peste tot în societate…

Să luăm cel mai răspândit exemplu… bârfa! Asta se întâmplă atunci când nu poţi înghiţi pe cineva. Îl mesteci şi-l mesteci în gând, de unul singur, sau după vreun colţ cu amicu’, soaţa, vecinii, şi tot nu-l poţi înghiţi. Cauţi nodurile din papură, tai firele-n patru sau mai multe, te faci negru-n cerul gurii, plămânii privirii îţi ies din orbite, scuipi cu tot năduful zilei arse de soare, că tot nu-l înghiţi.
Stau şi mă gândesc pe cine am bârfit ultima dată. A, da… Dar nu era bârfă, era adevărul gol-goluţ, spus fără patimă şi resentimente, răspicat şi obiectiv. Ce dacă mi-a făcut rău, a durut şi a trecut. Nici gând de bârfă. Nu mai am nimic împotriva lui… Fiindcă bârfa e un fel de răzbunare a neputinciosului. Adică, dragă, dacă ştii asta, ţi se pune ţie nodul în gât şi poate-i faci tu ceva ce nu am fost eu în stare.
Antidot pentru barfă? Pentru că nu pot înghiţi pe cineva? Pentru că mă înec în public cu dumicatul ăsta? Pentru că devin penibil, dizgraţios? Am văzut aseară pe cineva care încerca să strivească un ţânţar care-l necăjea. Îşi tot dădea palme peste faţă. Dacă i-aş fi dat eu, s-ar fi supărat.
Tata avea un leac, atunci când mă lăcomeam şi căutam să înghit bucate multe şi repede, şi mă înecam cu ele: îmi dădea o palmă zdravănă după ceafă! Şi când nu poţi înghiţi pe cineva şi te îneci bârfindu-l, leacul e tot ăsta.
Numai că-l administrează Dumnezeu.

Scriam rândurile de mai sus într-un articolaş, acum mai mulţi ani. Nu s-au schimbat multe lucruri de atunci. Ba chiar pot spune că, în ce priveşte bârfa, nu s-a schimbat nimic. Fiindcă omul nu va înceta să folosească vorbele ca ascunzătoare a răului, atâta timp cât nu va înceta să ofere sprijinul lui celui care îl tot amăgeşte.
Faceţi o încercare: rugaţi-vă Domnului să vă elibereze de bârfă. Doriţi asta din tot sufletul vostru. Situaţia se va inversa: dacă până acum ţi se punea un nod în gât gândindu-te la nu ştiu cine, acum ţi se va pune imediat de vei dori să-l bârfeşti.

Tot aşa şi în celelalte situaţii. Totul funcţionează ca şi întoarcerea polilor unui magnet. Unde era atracţie, acum e respingere. Nu poţi pune împreună niciodată cele două forţe inverse ale lui. Nu se anihilează reciproc nicidecum, doar se resping. “Nu puteţi sluji la doi stăpâni” spune Domnul Isus. Vorbele noastre poartă în ele orientarea categorică a fiinţei noastre, indiferent ce şi cum declarăm cu ele.  Vorbele sunt cele dintâi fapte ale inimii.   Dumnezeu îi spune lui Cain, care asculta vorbele unei inimi deja infestată de cel rău, în Geneza 4-7: „Nu-i aşa? Dacă faci bine, vei fi bine primit; dar dacă faci rău, păcatul pândeşte la uşă; dorinţa lui se ţine după tine, dar tu să-l stăpâneşti.”

Dragii mei, ispita e mereu prezentă. Iacov pune punctul pe i (Iacov 3:2):  „Toţi greşim în multe feluri. Dacă nu greşeşte cineva în vorbire, este un om desăvârşit, şi poate să-şi ţină în frâu tot trupul.” Se poate să fim desăvârşiţi? Dacă este cu putinţă, singura condiţie este disciplinarea vorbirii. Foarte uşor ne va fi apoi cu celelalte porniri ale noastre. Eu încă n-am reuşit. Dar nu disper. Lupta împreună cu Domnul este garanţia că va veni ziua victoriei. Slăvit să fie Numele Lui!