Unde nimic nu-i prejos

noiembrie 7, 2008

Strigă-mă, Doamne, o dată, de două ori
Până îmi dau ochii şi inima-n flori
Ca o oişte de la care s-au pierdut armăsarii,
Ca plugul, când îi pleacă plugarii.

Eu să răspund o dată, de două ori,
Când se răsfrâng în dimineaţă spori.
Din toate ale mele să răspund, ca vâlceaua,
Sau cum îşi leagănă ecoul de mov, catifeaua.

Apoi să tresalt de un alb înţeles,
Inima toată să îmi bîiguie vers
Cum îi tresaltă unei mirese haina ţesută.
Despre o libertate necunoscută

A fiinţei de a călători peste ecouri, peste rostiri,
Peste oricare sentimente sau amăgiri,
Până la calea lactee a susurului de Hristos
Unde numic nu-i prejos.


Impresii poetice

noiembrie 5, 2007

De ce am scris asta…? Nu ştiu. Am vrut să scriu şi m-am gândit la autosuficienţa celor mai mulţi dintre noi. Noi, care ne mulţumim cu orice fel de lipsă de răspunsuri, atunci când ne este asigurată supravieţuirea zilnică… Poate chiar bunăstarea…

***
poate prea singur poate prea trist
poate prea vânturat de furtuni şi prea gol
alergând între un sentiment şi altul cum corbii
aleg între un cadavru şi altul pe câmp
după o luptă când nimeni nu mai măsoară
adâncimile ploii înălţimile cerului

pui întrebări deşi niciodată nu ai dorit
vreun răspuns îţi place să te legeni
la un capăt la celălalt atârnă înţelesul
îţi place să nu mai fie nimeni cu tine
când ţi-e dor de câte cineva