Doamne, Doamne, deschide-ne!

iulie 17, 2008

Am auzit soneria. Până să mă ridic şi să ies, cineva bărea nervos la uşa mea. „Imediat!” am strigat, încercând să ghicesc cine bătea atât de hotărât… Nu aşteptam pe nimeni. Când am deschis, aveam în faţa mea un om la vreo 60 de ani, dolofan şi cu ochelari, cu o sacoşă în mână, se vedea că făcuse piaţa. M-a privit mirat, apoi s-a uitat lung la numărul de pe uşă, şi iar m-a privit, de parcă se întreba dacă sunt el sau nu. Până la urmă s-a hotărât că nu semănăm. Şi-a făcut semnul crucii de câteva ori, a bâiguit „Doamne, Doamne!” şi a plecat. Crezuse că ajunsese acasă.

Şi când te gândeşti că cei mai mulţi vom păţi la fel când vom ajunge la porţile cerului, crezând că aia e casa noastră… Şi că va trebui să căutăm cealaltă uşă… Zadarnice vor fi atunci semnul crucii şi „Doamne, Doamne!”

„Mai pe urmă, au venit şi celelalte fecioare, şi au zis: „Doamne, Doamne, deschide-ne!” Dar el, drept răspuns, le-a zis: „Adevărat vă spun, că nu vă cunosc!” Vegheaţi, deci, căci nu ştiţi ziua, nici ceasul în care va veni Fiul omului.” (Matei 25:11-13)


Ecou al cărnii

martie 20, 2008

Stau în lumina unei zile şui
Cum orbul stă în nelumina lui.
În jurul meu, golite de cărări,
Pădurile se caţără pe zări.

Cortine verzi şi sabia de foc
Rotită-n cer îmi spun că nu e joc
Această răsucire de Hristos
Din cerul Său, cu veşnicia-n jos… 

Bătrâne urme de bătrân pământ
Pe viaţa mea ca ceterele sunt:
Încep îndeodată a cânta
În orice colţişor din carnea mea.

Dar Doamne, bine e că Te-ai suit
Ecou al cărnii către infinit!
Eu voi tăcea odată pe ăst plai
Ca o cântare să se-audă-n rai.