Problema rădăcinilor -3-

decembrie 3, 2007

Cred că e bine să căutăm rădăcinile. „După faptele lor îi veţi cunoaşte”. După faptele culturale le vom cunoaşte cultura. După atmosfera culturală din biserică ştim care e nivelul de cultură al liderului.

Lucrând cu grupul de discuţii despre literatura creştină, am fost uimit să constat că sunt străini mai motivaţi să ajute la emanciparea culturii evanghelice româneşti, decât pastorii români, care ori n-au bani, ori au lucruri mai importante de făcut cu ei (a se vedea categoriile enunţate deja). E simplu: unii nu pot accepta să investească în lucruri pe care nu le pot controla, evalua, asuma. Îţi trebuie credinţă pentru asta. Îţi trebuie rădăcini în cer.

M-am legat de pastori, pentru că de acolo cred eu că vine problema. „Oile” pasc ce li se oferă. Dacă nu înţeleg azi, vor înţelege mâine. Dacă nu înţeleg ei, vor înţelege copiii lor… Dar un „om al lui Dumnezeu” va şti întotdeauna care e limba lui Dumnezeu. Problema e că toţi îşi spun asa, dar mulţi îşi ţin rădăcinile în făbricuţe personale şi finanţări externe. Şi (încă) le merge!

Pocăitii şi… care cultură? Că tare-i bine să plutească înţelesul termenului ăstuia undeva unde să nu ajungă nimeni… În fond, chiar se întrevede o incompatibilitate (cu totul artificial creată) între a fi pocăit şi a fi preocupat de cultură. Aşa cum fiinţa lui Dumnezeu părea că e incompatibilă cu existenţa umană plină de păcat, până la întruparea Sa. Pocăitul sincer şi adevărat va face cultura sinceră şi adevărată. Va face arta pe care Dumnnezeu o va putea folosi. Numai să ne fie rădăcinile în El.

Aici cred eu ca este problema.


Problema rădăcinilor -1-

decembrie 2, 2007

Tot ce cred despre mine, e că sunt câteva lucruri la care mă pricep, şi o sumedenie de altele, la care nu mă pricep. O anumită pricepere specială, abilitatea de a mă juca între şi cu vorbe însă, da, mi-a fost dată. Nu vreau şi nu pot să ascund darul acesta. Care, înaintea Dătătorului, devine o mare răspundere.
Puterea de a evalua situaţiile, de a vedea just, o au mulţi. Mai puţin dorinta de schimba ceva. Mai ales când într-o stare veche de lucruri se află înfipte rădăcinile existenţei lor. A o dărâma, starea asta de lucruri,  înseamnă, pentru cei mai mulţi, a-şi anula propriile rădăcini. Dar numai cerul lui Dumnezeu nu se schimbă…

Din ce în ce mai des, în ultima vreme, mai ales în umbra aparent inofensivă a Internetului, se fac auzite voci care cer o schimbare. Voci care vin dinspre pocăiţi şi se adresează acestora. Nu substanţa existentei evanghelice îi deranjează, ci formele învechite, devenite anacronice.
Pe multe pagini web – şi capătă o amploare de neimaginat blogurile – sunt găzduite în mod programatic „esenţe” de modernism evanghelic.
Întotdeauna şi peste tot se duce o lupta surdă între vechi şi nou, iar regula e ca noul să învingă. Cum spuneam însă, şi el, la randul lui, va fi înlocuit cândva, dacă şi-a pus rădăcinile în lumea aceasta… Dacă nu şi le-a ancorat în cer.