De ce ţi-e frică, nu scapi!

octombrie 5, 2007

Pe vremea când frica era casa mea, aveam o vorbă: „De ce ţi-e frică, de aia nu scapi”. Şi cât era de adevărată atunci…!  Aveam, cum spuneam, şi cum ne putem lăuda mulţi dintre noi astăzi, multe motive să-mi fie frică. Dar poate că unul dintre cele mai mari motive de genul ăsta era că nu mă voi realiza social, profesional, dacă nu voi face o facultate.

Am mai povestit aici… Tare mi-am dorit să urmez psihologia. Mă îndrăgostisem aşa de tare de psihologie, că nu mai citeam altceva decât tratate (şi acum , după mai bine de 30 de ani, îmi mai amintesc de Jean Piaget, de exemplu), iar în clasa a XII-a profesoara, doamna Urs, pe mine mă punea să ţin unele ore… Nici nu mă gândeam să nu intru la facultate. Dar ceva îmi tot spunea, ca un litmotiv: „De ce ţi-e frică nu scapi”.

Îmi era frică de ratarea vieţii în general, de faliment existenţial. Idolul meu eram eu însumi, mă închinam nevoii de slavă deşartă, de succese şi recunoaşteri, de afirmare a eului meu. Când tata m-a avertizat: „Dacă-L părăseşti pe Dumnezeu, El îţi va sta împotrivă!”, i-am explicat cum că eu eram tânăr, deştept, frumos şi talentat, aşa că nu avea Dumnezeu cum să-mi stea împotrivă.

Dar „De ce ţi-e frică nu scapi” a funcţionat. Cu câteva zile înainte de examen s-a desfiinţat facultatea de psihologie. Era în 1977. Nu am mai dat nici un examen de admitere atunci şi nici altă dată. Nu ştiu ce înseamnă „viaţa de student”. Am fost luat în armată, 2 ani. Apoi m-am calificat strungar într-o uzină. Făceam excavatoare… De ce-mi era frică nu scăpasem…