Psalmul de sub perfuzor 33

februarie 27, 2009

Cum să nu Îţi mulţumesc pentru drum, când sunt de ajuns cu inima, ca orice recipient plin cu sentimente? Când oamenii nu ştiu să pornească înspre iubire decât pe jos, cu inima făcută pâlnie, cum să nu Îţi mulţumesc pentru drum?
Ne îndrăgostim, Doamne, de Tine, ca praful cald de amiezile de vară, şi nu există-n toate astea decât drum. Ca un drum spre Emaus, cu Învăţătorul pornit pe epifanii.

Pe alături trece prăpădul morţii cu zalele şi balele lui, pe alături sunt fântâni de necaz şi pierzare, cu turme de ură ce-nbelşugat se adapă, ca o demonică alunecare… Un drum pe aici, neterfelit, e ca un rid pe obrazul lui Dumnezeu, cu mine păşindu-I mereu.  Şi din toată păşirea nu înţeleg decât cum de urma-I mai abitir să mă leg.

Pe alături trec eu psalmodiind o nădejde şi nedesprinzând crucea din cer, ca să pot zbura. Pe alături de tot, ca o ninsoare cu fulgi mari, sub care pământul tresare de umbră…


Psalmul de sub perfuzor 32

februarie 25, 2009

Atât de adânc este fiecare pliu al realităţii, că nu mai întreb de unde vin îngerii, doar mă închin. E ca şi cum aş pune un ochi peste orizont şi altul peste inimă şi aş cânta. Din când în când nemăsor bucuria şi nu îmi mai revin. Din când în când trasez ierbi: de când eram fir, îmi plăcea să ne jucăm de-a vântul.

Dacă ar durea mai puţin, aş crede că se poate ca aurul să se facă iubire. Dar valoarea preţuirii adevărului doare. De aceea infinitul se poartă cu noi cu mănuşi: El este adevărul fără capăt, El doare şi pe El Îl doare cel mai tare. Nimeni nu se poate plimba pe Calea Lactee fără să i se respire tălpile a alb…

Doamne, robul Tău are mâini de mir până acolo că a început să pipăie glezne domneşti, iar Tu Îl sublimi ca pe îngeri. Aşa se face aceluia pe care vrea Împăratul să-l cinstească. Este mântuit, cu tot poporul neputinţelor sale. Aşa se face. Aşa se face şi atât de adânc…


Psalmul de sub perfuzor 31

februarie 5, 2009

Acopeream cu umbra mea umbra tuturor istoriilor de pământ şi strigam până la dimineaţa neiertătoare: cine eram eu, să am pentru toate cuvânt? De ce eram doar semne de-ntrebare? Veneau să-mi răspundă viezurii unei realităţi înglodată-n dureri, vânaţi de neruşinare, cu transpiraţie, cu ardoare, de câte o floare.

Din zilele de ieri ieşeau absolvenţii iluziei scărpinându-şi fiirea cu trenuri de dor… De nicăieri ieşeau orele lor. Doamne, nimeni nu mai înfgaimă nici o-nchinare în această pierzare? Balele îndelungi ale bolţii albastre sunt uneori ferestrele noastre. Unde pui Tu neaua, Doamne, să o găsească derdeluşul iubirii mele, unde o pui?

Şi întrebând, aripa mi se face pământ. Ochii îmi strecoară culori, le face bune de băut cu răsturnare şi cu palori. De aici încep să pot să-nvăţ zbor, zbor şi păsări întregi cu rămurelele lor. De aici începe suirea în desfinit, acolo de unde iubirea mea a venit.


Psalmul de sub perfuzor -30-

ianuarie 22, 2009

Iată-mă, Doamne, mărunţind în oglindă impresii despre nesiguranţa dintre maluri a fluviului. Iată-mă visând bâtlanii întortochierii de mine în creuzetul câte unui sentiment, în samavolnicia câte unei clipe viclene, vecină cu disperarea. Iată-mă învrăjbind idei şi obiecte, ca şi când le-aş putea stăpâni…

De ce nu mă ierţi de lume, aşa cum mă ierţi de mine, de ce nu mă îmbraci în fragii ignoranţei, în coclaurii indiferenţei? De ce mă doare lumea ca o atelă prost pusă peste o fractură de iubire pierdută? Atâta cântec am irosit ascultând-o, lumea, şi neînvăţând nimic, atâta simfonie de alint am izgonit, iar pirderea asta trăire numit-o-am, că acum ştiu şi pleava din pumnii bunicului… Dar asta nu mă face grâu.

Acum iernez în durere ca o gospodărie de ţară în sărbători, cu acoperişul în râna apusului. Acum muşc mărul căzut în ierburile anotimpurilor ca şi cum l-aş ţine de cerul albastru, în timp ce iubesc, iubesc, iubesc fără să mai numesc, doar cu iubirea. Acum aerul îl încheg în credinţă şi speranţă, de mă dă iubirea pe dimprejur…


Psalmul de sub perfuzor 28

decembrie 30, 2008

O ştire aduce speranţa, o alta, dezamăgirea. Un nor aduce ploaie şi frig, altul umbră şi răcoare. Dumnezeu Îşi lasă mila Sa şi peste răi, ca şi peste buni… Uneori opreşte zăpada ca să pot adormi. Apoi îi dă iar drumul, ca să încolţească câte un vis. Şi de ficare dată e anul nou. Pământul nu are nimic de spus în toate astea. Nici altă stea.

Încolo clocotim de un dor neştiut ca păsările de zbor. De n-ar fi Cuvântul, propoziţiile ne-ar înghiţi într-o magmă a neînţelegerii, ne-ar sctâlci de nerostire şi de nedor, până la nimic. De ce tragi negrule de verde până se face iarba căprui şi unduirea ei moare? Nu îl lăsa, Doamne,eu vin undeva , vine şi ştirea care aduce speranţa… Nu lăsa negrul să tragă de verde.

Şi de fiecare dată e anul nou. Ca o vopsea scorojită, zilele trecute desprinse dispar, umbra lor nu mai intră în nici un chenar, toamna trecută-i ca urma după galop, Doamne, mă tremură în Duhul Tău ca pe-un plop… Şi aşa, furându-mă rima, colind, anul cel nou de pe zidiri să-l desprind, cu zile cu tot, ca pe o scorojire până la iubire…


Psalmul de sub perfuzor 26

noiembrie 18, 2008

Un cântec de laudă e un cântec de laudă. Îl cântă oamenii fericiţi când li se termină cerneala. Fiindcă de obicei ei scriu. De la cântecul de laudă se ajunge la rugăciune. Unii au rămas acolo, la rugăciune. De atunci lui Dumnezeu I Se spune Iubire. Şi tot de atunci I Se spune şi Îndurare.

Dacă aş sta cu spatele la orizont, el s-ar vedea în oglinda din faţa mea. Viaţa mea este o oglindă, fiindcă Dumnezeu nu poate fi privit în faţă. De atunci au trecut două mii de ani şi nu I Se vede decât crucea. O flacără se desprinde şi mă înfaşă cald. I se spune Înviere. Mă înşfacă învierea. Sigur ca pot lumina, după aia, fără să mă sting…

Dimineaţa îmi vine în ajutor: vezi că ţi-am mai dat o zi. Ea stă înaintea mea ca un platou cu bucate, iar eu aleg ce-mi place. Săru’ mâna pentru masă, Doamne! Mănânc zile de la Dumnezeu cum mănânc mere. Uneori mi le face compot. Bun şi ăla, numai că frige. Dar cântecul de laudă, tot cântec de laudă rămâne! Mai ales când mi se termină cerneala.


Psalmul de sub perfuzor 24

noiembrie 4, 2008

O întrebare aduce mai aproape lumi şi înţelesuri, o întrebare mă va ghici ca pe fulgii de zăpadă vântul, o întrebare mă va răsuci între realitate şi răspuns cum răsucesc stelele raze în ranele nopţii. Apoi voi traversa coridoarele sentimentelor pâş, pâş, voi teleghida o iubire scurtă spre celălalt şi interioara mea teamă spre Domnul, iar telepatia o voi îndrepta către femeia iubită şi vom sta la poveşti.

Ar trebui ca aerul să fie natural, natural, ca atunci când nu există nedumeriri împrejur ca nişte excrescenţe ale unei singurătăţi insuportabile, de parcă eu sunt din lut, iar liniştea e un vulcan… Dar aerul e ca pereţii furtunaşului de la perfuzor: duce pe el seruri şi seve spre sângele unei clipe care curând va muri.

Dacă n-ar fi toamna atât de lungă aş geme de frunze fornăite strident în toate rigolele. Sigur că până la urmă iarna tot vine, cum vine fazanul în bătaia puştii pe câmp, dar e altfel, în lume şi în întrebare e altfel, iar ziua e ca un răspuns, când iubeşti. Atunci Dumnezeu umple aerul cu franjurii Săi şi îl flutură la fereastră. Doamne bun, fă-mă deodată drapel!