Îndepărtarea umbririi

aprilie 3, 2009

Când Domnul va îndepărta umbrirea
Ce mă ascunde într-un colţ de veac,
Voi şti că nu-i departe fericirea,
Că-nsingurarea morţii are leac.

Departe de am fost, acum sunt ploaia
Care asudă ţărmul nisipos
Al clipelor când mi-a umplut odaia
De adevăr, de viaţă, de frumos…

Cântând am pus tot omul ce-s ofrandă
Pe-altarul înălţat de-un Bun Păstor
Şi când în mine timpul stă să cadă
Eu fac din el însămânţat ogor.

Cu lacrimă îl ar şi cu mirare
Şi îmi petrec spre răsărit privirea.
Aştept un zvon de împrimăvărare
Căci Domnul mi-a îndepărtat umbrirea.


de aceea privesc primăveri şi primenesc fălci

martie 16, 2009

***
de aceea privesc primăveri şi primenesc fălci
de aer strict ca ultimul secol în care mai zac
şrapnele de la războaiele mondiale
şi mă tot muşcă aşa de flămând ca pe o inspiraţie
fecunda fiică a morţii durerea sabia ei ciuma totul
de aceea dau mai încolo crizantemele

dacă nu descriu nu înseamnă că nu fulgeră seara
şi tot de acolo mi se trage singurătatea ca o piele
după năpârlire după extaz ori după vreo perdea
de ce îmi faci cu ochiul dezmoştenire
că tot caut mântuirea indiferent în care mileniu
cade vinerea mare


Morţile de fiecare zi

martie 12, 2009

Ieşim mereu din iarnă ca nişte melci din cochiliile lor. Sau ca firul de iarbă revenit la viaţă. Numai că noi nu revenim la viaţă. Noi ne continuăm propria istorie. Ca să revii la viaţă trebuie să mori, mai întâi. Şi ne amintim spusa Scripturii: “Adevărat, adevărat, vă spun, că, dacă grăuntele de grâu, care a căzut pe pământ, nu moare, rămâne singur; dar dacă moare, aduce multă roadă.” (Ioan 12:24)

Mereu, primăvara, ni se aduce aminte de acest lucru. Căci nimeni nu poate gândi învierea fără a accepta o moarte prealabilă absolut necesară. Necesară la Dumnezeu şi cu atât mai mult necesară la oameni.
Şi aşa cum nimeni nu se gândeşte la învierea grăuntelui de grâu fără a se bucura de perspectiva rodului, care e rostul grâului, aşa nu putem concepe învierea…
Învierea Domnului a împlinit şi a evidenţiat acest principiu. Rodul morţii şi învierii lui a umplut hambarele istoriei şi civilizaţiei omeneşti în toate generaţiile, de la Adam încoace. Nu despre ceea ce numim “creştinism” vorbesc, ci despre ceea ce numim “har”… Iar noi cum gândim? Cum de ne putem imagina o viaţă nouă fără rod? O nouă primăvară, frumoasă, caldă, înfloritoare, dar stearpă? Fiindcă sunt, din nefericire (pentru ei!) atâţia pretinşi beneficiari ai Învierii care îşi închipuie că satisfacţiile, împlinirile şi toate celelalte binecuvântări fizice şi materiale sunt pentru ei în mod special, sunt personale, sunt recunoaşteri ale unei bune poziţii a lor înaintea lui Dumnezeu. Dar să ne aducem aminte că El dă ploaie şi peste cel bun ca şi peste cel rău. Şi vine rodul.
Tot în Scriptură citim că cine seamănă vânt, culege furtună. Vântul e absenţa oricărei seminţe. Sau prezenţa doar a unora întâmplătoare, aduse de el. În cazul acesta, rodul va fi “furtuna”, adică ceva rău, aspectul malefic al vântului.

Câţi dintre noi văd veşnicia doar ca pe o urmare a vântului? Câţi îşi închipuie rodirea ca pe o urmare obligatorie a Învierii lui Hristos în istorie şi în eternitate, nu însă ca pe o Înviere a Lui în propria lor viaţă? Şi câţi înţeleg, când e vorba despre viaţa lor, că orice înviere presupune o moarte?
Hristos a murit şi a înviat ca toţi să aibă viaţă veşnică, nu, aşa cum doresc să creadă mulţi, ca o asigurare că toţi, indiferent de circumstanţe, vor avea această viaţă.

Suntem noi dispuşi să murim, mai întâi? Înainte de orice înviere pe care am gândi-o, de orice primăvară care ar apărea în viaţa noastră, ne gândim la nevoia morţii? Nu doar la consecinţa minunată a Învierii Lui, dar şi la imperativul morţii noastre. Înainte de orice primăvară a fost o iarnă… Înainte de orice rod, a fost o moarte. Şi înainte de mult rod sunt multe morţi. Morţile de fiecare zi ale naşterii din nou!


Prag de primăvară

aprilie 3, 2008

Este iarăşi prag de primăvară,
S-au clintit seminţe din ţâţâni.
Verdele e-n câmp parcă fanfară
Înfoiată din ierboşi plămâni.

Valea a răspuns cu cristalinul
Forfotei izvorului de-argint.
Împăienjenit de dor, seninul,
Însorit e tot, ca un alint.

Doamne, câtă oare, vrednicie,
Frumuseţea să Ţi-o cânt, mi-ai dat
În această palidă câmpie,
Oglindire de-un ceresc înalt?

Bate-aripa de privighetoare,
Parcă ar vrea în aer să-ngenunche.
Când s-or rupe razele de soare,
Razele de Crist de min’ s-or rupe!


Când nu vorbim

martie 20, 2008

Se lasã tăcere peste fiecare, se năruie un zid şi se înalţă altele, se numără sau nu se numără secunde, zile, săptămâni. Fără întrebări, sau devorându-ne, realitatea intră şi iese în şi din drepturile ei, râzând.
 
„Să aştept să treacă iarna.” îmi zic. De parcă cine ştie ce mare de lumini va inunda zilele, sau ce mare împlinire va înflori, după ce va veni primăvara. Dar am nevoie de primăvară. Toţi avem nevoie de primăvară. Pentru mers, pentru văz, pentru minte, pentru inimă, pentru flori şi ierburi, avem nevoie de primăvară.
 
Şi cuvintele au nevoie de primăvară. Au crescut pe ele ţurţurii unui timp alunecos, au tremurat pe litere şi au îngheţat pe-ndelete, e vremea-nfloririi, de-acum… Gata cu şubele şi cuşmele nerostirii, ale nerodirii. Vine primăvara! S-a îngraşat rădăcina de atâta nevorbit, trunchiurile sunt mai doldora ca astă toamnă. E atâta rod în ele, ca o rază jucăuşă de soare şi puţină caldura ar cutremura totul cu flori.
 
Când nu vorbim, cine vorbeşte în locul nostru? Cine vorbea în locul nostru, când ne împleticeam prin nămeti, cu viscolul arzând felinarele? Dacă se aventura şoapta, vântul iernii o ascundea, zăpada o trântea pe trotuarele îngheţate, nici vitrinele prăvăliilor nu erau mai calde, să poţi schimba o vorbă cu ele… Se făcea că ingeram din greu propria noastra viaţă, făcută bulgăre de gheaţă în palmele cauş. Dar gata. Vine primăvara. E mai largă privirea şi mai adânc tronul îndurării.
 
De parcă ar fi murit toţi lupii, aşa ne vine să ne zbenguim! Inconştienţi, ar spune pădurarii sfătoşi ai vremilor vitrege… Ei, oameni buni, le strig, e cu noi Păstorul cel bun! Cand nu ne zbenguim, de bucuroşi ce suntem, El cântă şi cântă din fluierul Lui, până o facem. Aţi ascultat vreodată doina lui Dumnezeu? Nu cred, altfel vi s-ar fi făcut de zbenguială. Aşa le spun, şi sar într-un picior.
 
Când nu vorbim, înseamnă că primăvara fierbe. Acolo, în fluierul Păstorului, ea naşte vocaliza iubirii. Se pregătesc inundaţiile de primăvară: inundaţiile de har!