Crăciun sau Revoluţie?

decembrie 22, 2008

Ce vă sugerează 22 Decembrie? Revoluţia din Decembrie, veţi spune. Dar 25 decembrie? Păi, împuşcarea lui Ceauşescu! Atunci, unde a rămas Crăciunul? Poate durerea noastră l-a astupat, poate cerul a căzut cu tot cu sărbătoarea peste Ceauşeşti şi peste împuşcarea lor, că nu ştiam altceva în zilele alea decât să ne minunăm şi să ne îngrozim de judecata divină… Doamne, mai ştiu românii rugăciunea „Tatăl nostru”, cum o ştiau atunci?!

Mi-am petrecut zilele şi nopţile alea în primărie şi pe străzi, indiferent la pericolele împuşcăturilor. Brăila se laudă cu 53 de martiri. De „eroi” nu mai vorbesc. De grupul subversiv in care intrasem încă din vara lui ’89 cu încă patru prieteni (unul dintre ei a devenit primul primar „liber” brăilean) nu mai vorbeşte nimeni. Nu m-am considerat niciodată erou.

Am fost şi am donat sânge pentru răniţi. Atunci m-am căptuşit cu… 2 litere periculoase: B şi C! Cu astea nu pot să fac poezii, sunt litere hepatice, nume de viruşi. Abia anul ăsta, la aproape douăzeci de ani de atunci, după doi ani de când am făcut cererea, am început tratamentul cu interferon. Aşa că e posibil să am parte de încă o minune: descompletarea alfabetului hepatic.

Dar întrebarea rămâne: a fost Crăciun, sau a fost Revoluţie?


Ping-pong poezie (exerciţiu de rimă 3)

iulie 14, 2008

Mesaj ClaS 26 dec 2001
(poezie cu strofe de cite 4 versuri, cu rima uniforma pe fiecare strofa)

Poezia e un dar,
rostogolul dintr-un zar,
suflul muzical
din taria unui val.

Poezia e un dor

Poezia e un car

Poezia e un cor

(mai adaug doua strofe)

Poezia e un far

Poezia e un for

(si am facut si ultima strofa)

Poezia e un dar.
De te sui in acest car
luminezi precum un far
raspindind in juru-ti har.

1 Sanda
2 Ionatan
3 Cami
4 Mario


Poţi gândi frumos despre urât?

martie 27, 2008

Am văzut asta la Ted. M-a tulburat. Poţi gândi frumos despre urât? În ce constă frumuseţea? De unde vine ea? Din care adevăr?

Dostoievski spunea că „Frumuseţea va salva lumea”. De ce lumea-şi vede amputările şi nu-şi vede frumuseţea? Care aripă a poeziei se zbate între disperare şi speranţă, şi cum ajunge ea la eliberare? 

Ce e sublimul?  Să fie dragostea întregul adevărat şi frumuseţea deplină a fiecărei fiinţe?

Ioan 15:13  – Nu este mai mare dragoste decât să-şi dea cineva viaţa pentru prietenii săi.


Nu îmi mai sug degetul, sau cum ne sfinţeşte Dumnezeu

martie 7, 2008

Sorina, n-am să-ţi răspund punctual. Nici nu cred că este nevoie. Apreciez jocul tău şi îmi face plăcere sa te acompaniez, n-ar fi o problemă să fac la fel, (uite un început de cum aş fi putut trata postarea asta:  

Dacă nu mă înşel, henţul la volei ar trebui să fie cu piciorul? 🙂

Văd că stii jocul la evitare. Norocul meu ca am jucat volei în tinereţe. Dar ca un porumbel-vultur ce sunt, să mă apuc de ciugulit… 😉

Vrei să-ţi răspund în versuri?

@Sorina: E ca la copilul mic, atunci cand vrei sa il inveti sa nu mai greseasca: oricat de multe sfaturi i-ai da, pana nu se loveste el cu capul de prag, nu este convins ca asa e… Degeaba ii spui ca focul frige; ca, pana nu-i incearca el temperatura (sa inceapa sa urle din toti rarunchii simtind cum i se ridica basicuta), tot nu baga la cap… Ca sa nu ma frig in continuare, trebuie sa invat ca orice rau se intoarce impotriva mea (sub o alta forma)… Te-ai prins?

Oho, m-am prea prins! De vreo 50 de ani mă tot prind. Dar cine e cu henţul? Ai citit postul asta şi mă trimiţi după minge? Sau pe porumbel dupa râme (cu i din a, că dacă scriai cu diacritice aş fi ciugulit căciulitele şi codiţele): 

Oricum, dacă nu l-ai citit, citeşte-l acum. E răspunsul meu), dar pentru uşurinţa comunicării îl pun şi aici:

Nu îmi mai sug degetul, sau cum ne sfinţeşte Dumnezeu

Sunt lucruri şi fapte despre care nu-mi amintesc decât din ce-mi povestesc părinţii, sau alte persoane mai în vârstă. De exemplu despre cum era când locuiam “la biserică”. La începutul căsniciei lor, părinţii mei au locuit în apartamentul anexă din clădirea fostei biserici baptiste brăilene. Nu-mi amintesc, din perioada aia, decât o scară de lemn, în spirală, vopsită grena sau maron, pe care urcam ca să intrăm în casă. Şi magazia de lemne de jos, loc misterios şi plin de jucării. Aşa vedeam eu bucăţile de lemn de cele mai curioase forme îngrămădite acolo. Întotdeauna mi-a plăcut să lucrez cu lemn. Probabil dacă nu aş fi făcut poezii, aş fi fost templar. Sau sculptor. Dar sunt prea comod, totuşi… E mai uşor să pui ideile în cuvinte, decât în lemn. Mai uşor zvâcneşte un cuvânt, decât fibra de cireş.

Deci legătura mea cu biserica e veche, cât mine de veche. Dacă aş crede în predestinări de genul ăsta, aş spune că mi-a fost scris aşa, şi că semnul acestei sorţi era legătura vitală, încă din fragedă pruncie, cu biserica. Dar nu cred în predestinare. Însă o apropiere a mea de mine, tot era…

Aveam un obicei, în pruncie. Îmi sugeam degetul mare de la mâna dreaptă. Orice ar fi făcut mama, nu mă putea dezobişnui. M-a uns cu de toate, mi-a frecat degetul cu pelin, nimic… Într-o zi, din curiozitate copilărească, am vrut să mă joc cu cercurile gazierei. Cei mai în vârstă ştiu ce e o gazieră. O “maşină” de gătit micuţă, cu combustibil petrol. Avea deasupra câteva cercuri printre care ieşea flacăra. Mama tocmai luase borşul de pe foc. Am apucat cercul şi i-am dat imediat drumul ţipând. Nu era nimeni prin preajmă. Era seară. Am mers fuga la mama plângînd. Credea că sunt oboist şi m-a culcat. Am plâns toată noaptea. A doua zi au văzut părinţii mei motivul: degetele îmi erau pline de băşicuţe roşii cu lichid, dureroase. De câte ori încercam să le duc la gură, ţipam. Aşa am scăpat de obiceiul de a-mi suge degetul. Ăsta a fost modul cum a ştiut Dumnezeu să mă dezbare de obiceiurile rele şi ruşinoase: durerea. Aşa am scăpat de alcool, când m-a trimis în spital pentru prima dată, datorită beţiei, la aproape 30 de ani, apoi de ţigară şi de alte vicii… Aşa ne sfinţeşte El…

Şi fiindcă răspunsurile tale sunt în coadă… de porumbel, îmi rezerv dreptul să răspund în rafale… Deci cu „va urma”…


Revine Lorelei

februarie 18, 2008

0018-0309-1606-4642_sm1.jpgÎmi leg mâinile de îngeri

Nu de căderi mă tem,
ci de zbor fără aripi,
de un orizont fără nume,
de ţipătul stelelor ce cad

razele fierbinţi fac
totul o singură culoare
pamantul meu este ars
nu mai sunt fluturi

Doar un stejar batrân
în pustiul acesta ca un semn

EŞTI atât de înalt,
ca să TE ating…
îmi leg mâinile de îngeri.


Ce, numai voi, de cică Valentin?!

februarie 14, 2008

6omdcfq.gif

trecerea prin icoană

***

trece scârţâitul de la geam prin perdea
tu crezi ca e lumina înca mai crezi
te amâni poate raza va şti
să te găsească până la urmă

ei dar scârţâitul ăsta nu e lumina
încearcă să-ţi explice cartezian şi circumspect
bătaia inimii
dincolo de ferestre e fotosinteza

***

şi fiindcă tot ne plăcea să ne jucăm
Dumnezeu ne-a dat sentimentele
până a erupt primul vulcan
că după aia am devenit măşti

undeva tot stăm cu ochii în palmă
unu doi trei
cine nu-i gata îl iau cu lopata
eu o veste de mine tu un ecou

da cu lumina Doamne se poate
da se poate dar sfinţiţi-vă-ntâi


Alergăm

februarie 13, 2008

Care este ţinta ta?


Remember Elisa Manta

februarie 13, 2008

clas1.jpg

„Mie îmi place grupajul prezentat. Găsesc multă sensibilitate, multă trăire, dar şi multă luciditate pe care un real talent poetic le pune bine împreună.”

Aşa scriam pe ClaS la 5 septembrie 2001.

Nu la mult timp după aceea, Elisa părăsea lumea asta. Nici nu ştiu dacă a mai apucat să se vadă publicată în primul volum colectiv al ClaS (apărut în decembrie 2001).

Îi aduc un omagiu prezentându-vă câteva poezii de-ale ei.

Smochin

Mai lasă-mă, Doamne, încă un an,
În frunza cea verde şi-amară
Să urce izvorul luminii prin ram,
Ca rodul dorit să apară.

Zadarnic am stat în pământul cel gras
Cu apele dulci lângă mine,
Căci seva cea vie în fructe n-am tras.
Mi-s frunzele goale de Tine…

A mea rădăcină de mult a pierdut
Dorinţa de-a creşte spre ape
Frumos, dar pustiu pe pământ am crescut
Şi-acum, umbre vin să mă-ngroape.

Ca şi Rut

Ca şi Rut mă aplec spre pământ, mă ridic,
Să adun rodul Tău de pe-ogor, spic cu spic,
Om cu om, pentru Tine, fie bun, fie rău –
Orice boabă-i platită cu sângele Tau.

Secerişul e-ntins, spice multe mai cad,
Vreau s-alerg, să le strâng, iar când palmele-mi ard
Şi când snopul devine mai greu, tot mai greu,
Să le pun la picioarele Mirelui meu.

Uitare

N-am ştiut niciodată cât poate să doară
Bucuria uitării într-o minte de zdrenţe.
Crezând c-a-nvăţat în sfârşit să dispară,
Iubirea se cerne cu ploaia-n cadenţe.

Trotuarul îmi plânge-n baltoace triumful –
În ele mă vad şi mă sperii de moarte.
Uitarea iubirii m-aruncă-n adâncul
Care pe mine de mine încet mă desparte.

Cu ochiul Tău cauţi vreun fruct rumenit
În noaptea cea verde şi-adâncă,
Dar umbră şi umbră e tot ce-am rodit…
O, nu-mi blestema viaţa încă!

În inima mea de smochin fără rod
Mă plouă cu apa Ta vie!
Din lacrima crengii – durerii izvod –
La anul, smochine-or să fie!


Vreţi să ne bucurăm împreună?

februarie 2, 2008

Cum spuneam, m-am hotărât să invit în fiecare zi pe blog pe câte cineva care să ne cânte sau să ne spună o poezie, sau să ne ofere altceva de genul acesta, o izvodire a minţii şi a inimii omeneşti alintată de iubire şi gingăşie, care să ne arate frumuseţea şi măreţia Domnului nostru, aducându-I închinare.

Nu e destulă neînchinare? Nu e destulă „proză” creştină mai interesantă sau mai puţin interesantă, poate utilă (dar mă întreb cui folosesc conflictele?), care întotdeauna stârneşte pasiuni ciudate, alimentate şi de goana după clickuri?

Sincer, nu mă interesează ratingul şi topurile decât în măsura în care pot defila pe internet purtând steagul Domnului meu… Nu mă preocupă chestiunile de politică bisericească sau altfel, fiindcă sunt deja prea mulţi care se pricep mai bine ca mine la aşa ceva (unii chiar se pricep!).

Nu mă obligă nimeni să mă înjug la blog. Nu vreau decât să port jugul lui Hristos aşa cum m-a învăţat El. Frumos, demn, biruitor.

 Dacă va fi cazul să mai aduc ceva lei din „Quo vadis” ca să mai sui pe wordpress (atunci am ajuns şi eu mai sus, dar nu-mi fac bine ascensiunile!) ca să fie văzută poezia creştină, găsesc. Dar altceva doresc: o casă a poeziei creştine. Nu e greu de înţeles, nu?

Vreau să gust şi eu din frumuseţile voastre. Şi vor şi alţii. Am deschis uşa casei poeziei creştine. Deja primii oaspeţi au început să sosească. Intraţi, vă rog!


Dezamăgirea nu-i o bilă pocnită

februarie 1, 2008

Când eram copii, în vacanţele de vară, împreună cu Mimi, cu Răsvan, cu Piratu şi cu Doru, jucam ping-pong. Am mai spus eu, scosesem o uşă veche, suficient de sănătoasă şi de mare însă, pentru a ne suporta as-urile, şi o lăţisem pe câteva scaune. Apoi pocneam o biată minge cât era ziua de lungă. Mimi era fratele meu, Emanuel.

Vreţi să-l rog să ne cânte?

Nici el nu e o bilă pocnită… Când îl ascult, plâng. Este fratele meu… şi e departe acum…

Ei, şi băteam noi mingea aia până cădea aiurea şi călcam pe ea. Se deforma săraca, de nu ne mai puteam juca. Vă daţi seama ce mare dezamăgire ne încerca! Ce „oftică”…! Priveam la masa aia ca o muscă închisă-ntr-un borcan, care te priveşte mâncând… Nu mai aveam cu ce să ne jucăm!

Acum parcă se sparge o minge de ping-pong. Nu mai avem cu ce să ne jucăm. Dezamăgirea e mare…

Dar de ce vorbesc eu de bilă… Alea sunt rostogoale pocnite ping, pong, până la epuizare. Eu vorbesc de dezamăgire…

Dacă vreţi să-l mai rog pe frate-meu să cânte, spuneţi-mi.


Prietenia ca istorie

decembrie 12, 2007

povestile.jpgpoveştile vii ale prieteniei

sau omenia se întoarce

Se numea Fleming şi era un fermier scoţian sărac. Într-o zi, în timp ce muncea pentru a caştiga pâinea pentru familia sa, auzi un strigăt de ajutor provenind din direcţia unei mlaştini din apropiere. Lăsă treaba pe care o făcea şi alergă spre mlaştină. Acolo, văzu un băieţel scufundat până la mijloc în mocirlă, care  striga încercând cu disperare, dar în zadar, să se elibereze. Domnul Fleming îl scoase pe băieţel din mlaştină, salvându-l astfel de la o moarte îngrozitoare. A doua zi, se prezentă în casa lui sărăcăcioasă un nobil îmbrăcat elegant care, coborâd dintr-o frumoasă căruţă, se prezentă ca fiind tatăl băieţelului pe care omul îl salvase de la o moarte sigură.

“Doresc sa vă recompensez”, i-a spus nobilul. “Dumneavostră aţi salvat viaţa fiului meu”.
“Nu, nu pot accepta bani pentru ceea ce am făcut”, a răspuns omul. În acel moment, fiul său se opri în faţa uşii casei.
“E fiul dv.?” a întrebat nobilul.
“Da”, i-a răspunse mândru umilul agricultor.
„Atunci, vă propun asta: mă lăsaţi să dau fiului dumneavoastră acelaşi nivel de educaţie pe care l-aş da fiului meu. Daca fiul dumneavoastră vă seamănă, nu am nici un dubiu că va deveni un om de care vom fi mândri amândoi.”

Domnul Fleming acceptă. Fiul umilului agricultor frecventă cele mai bune şcoli şi urmă medicina în faimoasa Şcoală de Medicină „St. Mary’s Hospital” din Londra. A devenit un medic strălucit, cunoscut în toată lumea: Dr. Alexander FLEMING, descoperitorul Penicilinei. Mulţi ani mai târziu, băieţelul care fusese salvat din mlaştină, devenit acum om în toată firea, s-a îmbolnăvit de pneumonie. Cine i-a salvat viaţa de data aceasta? PENICILINA!

Numele nobilului recunoscător pentru salvarea fiului său era Sir Randolph Churchill. Băieţelul şi omul de stat care va deveni, cel care fusese salvat de fermierul scoţian, se numea Sir Winston Churchill.