Între Crăciun şi nicovală

decembrie 17, 2008

În preajma Crăciunului şi mai ales de la Crăciun încolo, până după anul nou, e ca o suspendare. Nu, nu de îngeri cântând colinde, ci de noi. De sufletele noastre căutându-şi rosturi, mai angrenate ca oricând în tot felul de lupte spirituale şi mai dispuse ca oricând să cedeze, să facă loc deznădejdilor, vinovăţiei, nesiguranţei, îndoielilor de tot felul.

E cineva care şi-a pregătit nicovala minciunii şi amărăciunii şi, precum strugurii în teasc sau grâul pregătit de pâine, suntem zdrobiţi, rupţi, cernuţi între colinde de Crăciun şi ispite care de care mai subtile, menite să ne încerce determinarea credinţei şi a atitudinii, până acolo că nu mai putem gusta sărbătoarea.

Între bucuria sărbătorii şi cavalcada celui rău e ca între ciocan şi nicovală: dacă nu ştii să te fereşti la timp, te loveşte. Mai bine spus, e ca între… Crăciun şi nicovală! Singura scăpare e rugăciunea. Rugăciunea fierbinte a celui neprihănit.


Crăciunul – Bomboane sau nuci?

decembrie 9, 2008

Aleea îşi scrântea aerul undeva spre dreapta, în dreptul colţului cu buticul, la capătul rigolei cu frunze şi cu un bec anemic sus. Îmi era lene să măsor paşii până acolo. Când am intrat pe ea, mă năpădiseră nostalgiile. Prima dată fusesem aici când ieşise soarele. Acum era vânt subţire şi ascuţit ca briciul. Purtam balonzaiderul ponosit al anilor ’60, ’70 şi îmi aminteam de bunicul. La înmormântarea lui, îi picase o rază de soare de un vertical aproape obraznic exact pe vârful nasului. După aia n-am mai stat, am plecat la Aguda să beau must. Aguda era un fel de rudă, avea gardul lipit de şopronul bunicului şi via la marginea dinspre IMS. Niciodată n-am ştiut ce însemna asta, ceva legat de tractorul pe care îl pornea aşa de greu unchi-miu în fiecare dimineaţă de iarnă, sculându-mă cu noaptea-n cap.

Dar asta fusese demult, în copilărie. Aleea îşi tot scrântea aerul, iar eu aproape că râdeam de toate astea. Sigur că nimeni nu m-ar fi crezut, dacă aş fi povestit. Să creadă, ce? Că aveam impresia că văd numai eu o lume în care, de fapt, toţi se înfruptau, care cu ce-apuca? Dar aşa se întâmplă mereu: fiecare avem impresia că suntem stăpânii realităţii, până începem să simţim că ne fuge totul de sub picioare. La mine, asta nu s-a întâmplat niciodată de Crăciun. Nu are importanţă de care Crăciun. Nici eu nu ştiam de ce îmi aminteam acum, trecând de capătul aleii cu aerul scrântit, în dreptul colţului cu buticul. Fusese o iarnă ca-n oricare copilărie, cu zăpadă multă şi lunecuş pe lângă gardurile straniu de luminoase. În câte o poartă, vedeai pe gospodarul încotoşmănat fâcând pârtie. Cred că imaginea asta a făcut să leg o întâmplare de Crăciun de la ţară, de locul ăsta, care nici el nu era el, ci uliţa copilăriei din cartierul ăla mărginaş.

De atunci îmi socotesc bomboanele. Sau nucile. Cumpăr din cele învelite în poleială şi îmi burduşesc buzunarele cu ele. Apoi le tot număr pe ascuns, ca şi cum aş muta borcanele cu gem în beci. Ţin mult la bomboanele astea, mai degrabă la povestea aia de Crăciun, fiindcă nu are importanţă dacă sunt bomboane sau nuci. Îmi bag mâna în buzunar şi, când dau de ele, parcă trag bucurie pe aţă să-mi fac rozariu. Abia aşteptam să muşc din ele, sau să sparg prima nucă. Din capătul aleii se vedea apa. Ochii se odihneau de tot praful nesiguranţei încercate când am văzut zona aia defrişată în mijlocul parcului, lângă stadion. Ca să ajung acolo, trebuia să cobor vreo douăzeci şi patru de trepte. Şi atunci le coborâsem, erau alunecoase. Dar asta fusese altă dată. Şi nici măcar nu fusese de Crăciun.

Când am trecut de capătul aleii, câţiva copii râdeau cu gura până la urechi. Ce-or fi găsit de râs? m-am întrebat. Unul dintre ei m-a văzut şi a început să fredoneze un colind. Repede l-au însoţi ceilalţi. Era cât pe ce să le spun că mai e până la Crăciun. Dar mi-am amintit cum, la înmormântarea bunicului, îi picase o rază de soare de un vertical aproape obraznic exact pe vârful nasului. Aşa că am scos toate bomboanele alea, sau nucile, nu mai ştiu, şi le-am dat. Pe marginea aleii aerul poleia tei.


Crăciunul susur

noiembrie 26, 2008

Susurul blând şi subţire… Ce Craciun minunat a serbat Ilie la gura pesterii de la Mitpa! Ce Craciun minunat am avea noi in fiecare zi din an, daca am cauta fata Domnului, ca Ilie…Ce colind bland si subtire am asculta…!

Când Dumnezeu trece prin dreptul intrării în peştera adâncă din mijlocul pustiului tău, unde te afli? Trecerea lui poate fi Crăciunul tău, inima îţi poate fi bradul împodobit sub care Îşi pune cadourile, iubirea Lui poate susur să-ţi fie, iar tu te ascunzi? Ţi-e frică, sau ce? Gândul sinucigaş al singurătăţii speriate, fără cuib pentru păsări aducătoare de pâine, te-a hămesit? Ai vrea să ştii ce chip va lua când va trece, atunci te grăbeşte. Cum se grăbesc copiii să privească spre cer când ştiu că pe acolo vin cadourile Crăciunului, aşa grăbeşte-te tu.

Ca o pală de aer îmbălsămat, tocmai din catedrala staulului în care clipeşte adus, aşa este susurul Său căutându-ne intrările inimii… Ca un colind al blândeţii la porţile indiferente ale durerii omeneşti. El caută încă, îţi priveşte prin ferestrele luminate a giorno să se vadă de afară că-i bine, interiorul tău aşa cum e el, mărunt, înghesuit şi plin de nimicuri şi-şi lasă susurul blând şi subţire, poate vei vrea să-ţi faci Crăciunul, poate vei vrea… Anul acesta, poate vei vrea…


Meditaţii de Crăciun

noiembrie 24, 2008

th11

Astăzi un prieten m-a rugat să-l ajut cu o suită de meditaţii de Crăciun pe care să le poată difuza la o televiziune. Aşa mi-a venit ideea. Voi încerca să acopăr timpul de o lună rămas până la Crăciun cu câte un gând, o poezie, o poză sau alt material inspirat din frumuseţea şi măreţia evenimentului. Voi insera articole şi poezii mai vechi, dar şi texte şi gânduri proaspete pe care vi le voi oferi cu toată inima ca pe nişte calde felicitări prilejuite de această sărbătoare.