Îndrăzniţi, El a biruit şi WordPress-ul!

ianuarie 29, 2008

pocaiti.jpg Am văzut groaza care a cuprins la un moment dat pe mulţi bloggeri de pe wordpress, stupefacţia lor adesea de o tâmpă incapacitate în faţa unui fenomen pe care nu şi l-au putut explica… Ascensiunea „pocaitilor”.

Am văzut pe unii luând-şi jucăriile şi plecând, pe alţii înjurând de mama focului şi vărsând venin, pe cei mai mulţi căutând să se adapteze situaţiei şi văzându-şi înainte de treabă.

Cei mai paşnici (şi mai inteligenţi, zic eu) au schiţat un gest de salut.

Am pus „interviul” de aici, apoi am simţit nevoia să extind încurajarea: chiar dacă e în virtual, wordpress-ul nu e tot lume…?
Este o lume a comunicării de sine şi a interacţiunii unde, mai mult decât oriunde altundeva, cuvântul şi imaginea elocventă, sau muzica aceea care povesteşte caractere, ne arată pe dinăuntru, exhibând un dumnezeu al fiecăruia. Aceşti dumnezei se confruntă clipă de clipă, postare după postare. Dar…

Copii ai Dumnezeului celui Preaînalt, îndrăzniţi!
Hristos a biruit lumea. El a biruit şi WordPress-ul…


A cui e sărbătoarea?

decembrie 19, 2007

Când e ziua vreunuia dintre noi, întreaga lume capătă o aură misterioasă şi sărbătorească, de parcă un mare eveniment se produce chiar acum, de ziua noastră de naştere. Toţi trebuie să se învârtă în jurul nostru cu chipuri vesele şi mulţumite, familia se cantonează într-o febră a dăruirii şi primirii de cadouri, de urări şi îmbrăţişări, lumina e parcă altfel, mai suavă, mai tandră… E ziua noastră de naştere şi e normal!

Dar Crăciunul, e tot ziua noastră? Daca ne bucurăm şi colindăm, cântăm şi ne îmbrăţişăm, ne purtam altfel cu noi şi cu cei din jur, ne facem daruri, e fiindcă e o sărbătoare asemănătoare cu a noastră?
 
Crăciunul, a cui zi e? A noastră, desigur…, n-o sărbătorim noi? veţi zice. Nu cântăm noi, aşa cum şi îngerii au cântat acum două mii de ani? Nu mergem noi cu colindul…? Da… Aşa gândim, dar scoatem din întregul sărbătorii pe Cel sărbătorit! Rămâne doar o sărbătoare fără conţinut, cu şampanie şi confeti, cu pomi de iarnă şi moşi crăciuni… Dar unde este Cel născut? L-am ascuns aşa de bine înapoia ghirlandelor şi luminiţelor, a mâncării îmbelşugate şi a paharelor pline, a scrisorilor de felicitare şi a atâtor şi atâtor gesturi şi obiceiuri sărbătoreşti, ca să nu ne deranjeze?
 
Dragii mei, aţi privit vreodată, mergând cu colindul de Crăciun, cerul? Mulţimea stelelor strălucind adevărat, fericite, în înălţimea bradului de Crăciun al lui Dumnezeu? Aţi colindat vreodată la această fereastră a veşniciei? Ne place să tragem cu ochiul la sărbătoarea din casele acelora pe care-i colindăm şi încercăm să vedem bradul lor împodobit, dar în odaia lui Dumnezeu, ne-am uitat vreodată? Şi dacă da, ce-am văzut? Fiindcă la fereastră stă Pruncul! Acolo este Cel sărbătorit. Stă la fereastra veşniciei şi aşteaptă colindătorii, ca să le dea darul naşterii lor. Şi aşa, sărbătoarea va fi şi a lor!


Despre „poezia creştină”

decembrie 18, 2007

clas1.jpg

Mesaj postat pe ClaS la data de 08 iunie 2001

(…)

Ai perfectă dreptate în ce priveşte enunţul analizat. Şi eu aş gândi la fel, dacă… Îmi amintesc că am încercat atunci când am pornit la schimbat cuvinte să arăt ce înţeleg eu prin „poezie creştină.” 

Aş face o întreagă filozofie căutând să determin cât este poezie şi cât este creştinism într-un text. Dacă accept punctul tău de vedere oarecum sctrict, nenuanţat, aproape că nu e relevant ce spun eu. Am experienţa unui Festival de Poezie Creştină pe care l-am iniţiat şi organizat în ’91. (Poate că după un volum colectiv organizăm un festival, ce ziceţi?!).
 
NU pot afirma cu mare siguranţă că acei concurenţi care au primit premii (deci cu cele mai bune texte) erau creştini autentici. Cei mai mulţi erau credincioşi ortodocşi mai mult sau mai puţin practicanţi… Forma poeziei lor era creştină, adică ideile se înscriau în cadrul „inspiraţiei biblice”, care era condiţia participării, dar baremul de judecată a poeziilor a fost calitatea artistică.
 
În ce priveşte antologia preconizată, probabil că majoritatea, dacă nu toţi cei care o vor alcătui, vor fi membri ai acestei liste, sau vor purta girul moral al unui membru, aşa că nu va fi greu să afirmăm că facem o antologie „cuvinte la schimb”… dacă nu ne convine sintagma „poezie creştină”.
 
Cunoşti, probabil, antologia intitulată „Poezia creştinilor români”, alcătuită de răposatul Mircea Ciobanu. El îi numeşte pe cei incluşi „creştini practicanţi”, aduce acolo numai autori minori (nu apar Ioan Alexandru, Voiculescu şi câţiva alţii asemenea) şi încearcă să acrediteze ideea că aşa scriu pocăiţii.
 
Noi credem că nu-i aşa, şi o vom dovedi. Însă nu pentru asta am gândit demersul, ci pentru a slăvi pe Domnul cu ceea ce am văzut că avem bun (şi avem!). Dacă va fi demolată încercarea de discreditare despre care vobeam, nu îmi va părea rău.
  
Deci nu suntem totuşi capabili să judecăm inima autorului citit, numai Dumneeu o vede. Cred însă că poate fi „citit” creştinismul dintr-un text după amprenta pe care o pune pe sufletul cititorului. Poezie creştină este acea poezie care aduce, pe lângă satisfacţia artistică, specifică poeziei în general, sentimente ce-L mărturisesc pe Hristos. Iar El, viu fiind acolo, mişcă spre Sine gândurile şi inima cititorului. Cam asta cred eu că trebuie să fie… Nu?
  
Cu bine,
Ionatan
  


Competenţă şi tăcere

decembrie 13, 2007

clas1.jpg

Mesaj postat pe ClaS la data de 9 martie 2001

Stimată F,

Ai dreptate, cred că există această impresie, mai mult, că ea este aproape generală… Că unii ar fi mai competenţi ca alţii şi că, de fapt, cei ” mai puţin competenţi ” ar trebui să tacă. Tare mult aş vrea să renunţăm la reţineri de genul ăsta şi să discutăm liber, chiar dacă nu putem, deocamdată, decât să cerem lămuriri sau să punem întrebări. Nimeni nu e cu adevărat competent dacă nu îşi pune la dispoziţia celorlalţi competenţa.

Nu cred că T chiar asta a vrut să spună: că n-ar fi şanse pentru poezie şi ficţiune în literatura creştină de la noi, ci doar că este dezamăgit de receptarea lor acum. Şi fiindcă tinerii au mai puţină răbdare, de obicei, suportă greu prea înceata evoluţie a gustului comun. Părerea mea este că va veni timpul, poate peste o generaţie, poate peste două, când ceea ce dorim noi acum va fi deja nu doar ceva normal, ci chiar depăşit. De ce crezi că am dorit să discutăm?

(…)

Îţi mulţumesc pentru sinceritatea pe care o arăţi în legătură cu poeziile mele. Cred că ai dreptate, dar felul ăsta de a scrie, încercând o recreare a universului din elemente aparent disparate, îmi este prea profund întipărit în matricea artistică şi nu am de gând să renunţ la el. Dacă atmosfera care se naşte – său ar trebui să se nască – din poezie nu are viaţă şi forţă suficientă pentru a impresiona şi chiar a determina pe cititor în vreun fel sau altul (eu urmăresc ” felul” creştin!) atunci consider că este un text ratat.

Din punctul ăsta de vedere poţ fi salvate multe ” predicuţe ” , dacă suntem membri într-o biserică, e adevărat. Problema asta am încercat deja să o pun în discutie: nivelul de receptare determină calitatea culturală a mediului, sau invers?

Am spus o data într-o biserică penticostala că poezia este felul meu „de a vorbi în limbi” . E adevărat că este multă vreme de când am renunţat să practic o poezie a dicteului automat, dar nu pot opri să mi se întâmple ceva asemănător, atunci când scriu… Cred că poate fi în dezavantajul meu, în faţa unui cititor format, şi îmi recunosc lipsurile. Dar nu mereu mi se întâmplă asta.

(…)

Îţi mulţumesc, stimată F, pentru intervenţia ta.

Vă salut pe toţi cu inima!

Ionatan Piroşca


Oameni noi, noi idei

decembrie 10, 2007

clas1.jpg

Mesaj postat pe ClaS la 29 ian 2001

Draga T,

Şi noi te salutăm şi îţi spunem Bine ai venit! Ne bucuram să aflăm despre tine.
Da, preocuparea de a vedea poezia creştină de inspiraţie biblică strălucind în curcubeul literaturii româneşti alaturi de Sorescu, Stănescu sau alţi
poeţi contemporani, preocupare care a avut în Ioan Alexandru un superb purtător de drapel, „ne mănâncă”, aşa cum chiar fratele Alexandru spunea atat de frumos într-o poezie, cu referire la Duhul Sfânt.
Da, Duhul Sfant ne mănâncă, iar gustul nostru vrem să fie de vers frumos şi de mândria Evangheliei.
Fii binevenit, (…) şi îţi mulţumim!

Mesaj postat pe ClaS la 10 februarie 2001

Re: [cuvintelaschimb] O noua provocare
T, îţi mulţumesc pentru intervenţie.

Ai dreptate, un critic nu trebuie să fie şi un bun scriitor, neapărat… Iar pentru a spune dacă-ţi place sau nu un text literar, nici nu e nevoie de
multe cunoştinte de teorie literară.Este foarte importantă insă, lectura. Îmi amintesc de vremea când frecventam cenaclurile literare. Fiecare îşi spunea liber opiniile, iar autorul „le culegea” şi căuta să se transforme astfel încât să mulţumească pe cât mai mulţi. Şi cum fiecare avea bagajul lui de lecturi şi autori preferaţi,autorul cu pricina căuta să-i citească pentru a înţelege de ce sunt aceştia mai buni.

Este adevărat că cei mai mulţi cititori, mai ales în bisericile noastre, nu sunt obişnuiţi să lupte cu textele. Au predicatori care o fac pentru ei. Aceştia sunt, probabil, singurii „critici” (evanghelici) pe care îi cunosc. Dar aceia care au cu adevărat o preocupare literară aşteaptă mai mult. Aşa devin ei
înşişi „critici”.

Iar critica nu este obligatoriu negativă. Ea doar surprinde mecanisme ale exprimării artistice, deceleaza trăirile induse de idei şi imagini artistice.
De multe ori am vrea să ştim şi de ce ne place un text, o poezie… Atunci devenim „critici literari”. Aproape toţi cititorii fac un fel de critică
literară cand încearca să înţeleagă ceea ce citesc… Filip a fost un fel de critic literar atunci cand i-a tălmăcit Scripturile famenului etiopian.
Nu trebuie să ne fie frică să spunem ce înţelegem – dacă inţelegem ceva – într-un text.

În ce priveşte atitunea din bisericile noastre faţă de poezie, trebuie spus că problema este foarte dureroasă. Am trăit ani de zile cu iluzia că este
nevoie de poezie în biserici… Trebuie să recunosc că am greşit. În biserici nu este nevoie de poezii, ci de predici. Daca ele iau şi forme rimate şi se folosesc mai des figurile de stil – indicate de homiletica!, sunt numite „poezii”. Dar nu sunt şi nici nu trebuie să fie mai mult decât predici.

Consider un mare deserviciu adus poeziei creştine românesti culegerea lui Mircea Ciobanu intitulată „Poeziile creştinilor români”. Acolo au fost evitate neîntâmplător nume mari ale poeziei adevărate. Chiar dacă multe astfel de texte se situează la graniţa dintre predică şi artă, ele au rămas reprezetative în special pentru exprimarea sentimentului religios, nestrăduindu-se prea mult să reprezinte şi poezia românească.

Ingrată poziţie, pentru un poet creştin român!
Situat între orientarea catre omilie pe de o parte, si liturghie de cealaltă,între nevoia de curăţie cu orice preţ, specific evanghelică, şi de senzaţional
cu orice preţ, specifică majorităţii, el trebuie sa fie chiar mai „senational” decât confratii neevanghelici, pentru a corespunde ţelului oricărei activităţi creştine: o bună mărturie.

Nu vreau să descurajez pe aceia care încearcă să-şi exprime trăirile generate de viaţa lângă Domnul Isus în formă deosebită, dimpotrivă, doresc să-i încurajez în a face acest lucru cât mai bine cu putinţă. De aceea am şi gândit acest cerc literar creştin. Orice mărturisitor al Numelui Domnului trebuie să fie conştient că marturia lui este mai puternică decât dovezile de orice fel ale celor care neagă puterea Sa.

Se pot spune multe lucruri, pot exista o sumedenie de opinii… Haideţi să le discutăm!
Încă o dată, îţi mulţumesc, T…! Ţie şi tuturor acelora interesaţi de o cât mai bună mărturie creştină în literatura românească.

Dumnezeu să vă inspire pe toţi!

Ionatan Piroşca