Se cristalizează o mişcare poetică în România, între evanghelici?

aprilie 11, 2008

Continuare de aici

Pot afirma fără să greşesc prea mult că această mişcare a existat cam de când au apărut evanghelicii în România. Pe ce mă bazez? Nu este biserică evanghelică românească unde să nu existe obiceiul de a spune poezii. E ca o tradiţie. De unde vine acest obicei? Mai ales că el nu poate fi întâlnit în alte părţi, la alte neamuri.

Să ne amintim că mişcarea neaoş românească de întoarcere la Biblie a fost mişcarea „Oastea Domnului”. Că alături de preotul Iosif Trifa, care el însuşi a scris şi a publicat poezii creştine, era Traian Dorz, bard incontestabil al evanghelicilor. Ei şi-au promovat poeziile ca pe o ofrandă adusă Domnului, de la amvon şi de la inimă la inimă. Duhul în care au fost scrise poeziile lor a pătruns în adunări, în case şi în inimi, cu atât mai mult cu cât se pliau pe înţelegerea şi simţirea marii mase de credincioşi evanghelici.

De aici se trage obiceiul evanghelicilor de a scrie fără reţinere (şi de multe ori fără pic de discernământ artistic) şi de a-şi spune poeziile în adunări. Acest lucru nu a fost rău, atâta vreme cât conjunctura socială şi politică în România era de aşa natură încât biserica avea nevoie să crească şi să se întărească în ea însăşi, dar această situaţie devine improprie, anacronică, astăzi.

Acum lucrurile s-au schimbat. Competiţia e liberă (sau începe să fie). Poeziile evanghelicilor devin o „marfă” ca celelalte, dacă îndrăznesc să iasă din biserici. Eu mi-am propus un astfel de deziderat: să duc poezia evanghelică la acelaşi start cu poezia lumii. Am făcut asta de unul singur, apoi împreună cu „Cuvinte la schimb”, grupul de literatură creştină iniţiat în anul 2001.

Deci mişcarea poetică între evanghelici are rădăcini vechi. Eu doar încerc o reorientare a ei. Cum mai spuneam, mă bucur că încep să văd mici roade, aşa cum un gospodar se tot uită cum cresc primăvara micile poame apărute după căderea florilor, în pomii din livada lui. Sau cum spune Isaia despre Domnul: „Va vedea rodul muncii sufletului Lui şi se va înviora”


Iertare pentru ghimpii de pe net

februarie 1, 2008

Căutând pe net am dat peste… mine! Nu m-am accidentat, staţi liniştiţi. Într-un articol de aici era comentată critic ultima mea carte de poezie. Pentru mine a fost o surpriză frumoasă. De-aia v-o şi împărtăşesc… Precizez că nu-l cunosc pe semnatarul comentariului.

Data: 2008-01-24
Domeniul: Literatură şi Artă
 

 
Liviu STAN
 
„Puţini dintre poeţii noştri au reuşit să ofere literaturii române o poezie religioasă cu adevărat valoroasă”, cu această turatie sceptică şi oarecum fondată, prefaţeaza Mircea Paduraru ultimul volum de poezii al lui IONATAN Piroşca, „Iertare pentru ghimpi” (Ed. Agape, Brasov, 2007). Evident că Arghezi şi Voiculescu nu mai intră în discuţie, ei reprezentând practic perenii deţinători ai unui fel de monopol stilistic de neegalat în acest sector poetic, în sensul că raportul eului faţă de Divinitate nu degenerează în postulate profetice, matrice mistice închise ermetic şi nu împroaşcă cu venin REVELATOR de pe poziţia unui revanşard-cristic-cu-diplomă-de-salvator-al-umanităţii. Şi poate doar Nichita Danilov a reuşit să se ridice la alura semnificantului voiculescian prin repudierea principiilor structuraliste, însă nu este singurul cu porniri „reformatoare”.

În „Iertare pentru ghimpi”, IONATAN Piroşca oferă o nouă viziune asupra poeziei religioase, şi nu numai asupra ei. Arealul textual este evidenţiat într-un regim imagistic de rit suprarealist, mediat de prezenţa unei polifonii programatice: alternanţa tonului calm, echilibrat cu cel ludico-ironic.

Poezia lui Piroşca nu este îndopată cu tânguiri obosite, febrilităţi profetice sau „grohăieli” extatico-elogioase şi nici nu este împopoţonată cu inhibatoarele zorzonele dogmatice; nu pune la zid, nu trage în ţeapă şi nici nu ghilotinează în numele IZBĂVIRII, ci încearcă o reîntoarcere spre puritatea Edenului pierdut, asumându-şi efemeritatea ireductibilă şi militând împotriva spleen-ului universal din postura unui emul mesianic hotărât a se sacrifica pentru ghimpii cei în lume rămaşi.
 
Discursul poetului este când pilduitor-moralist, „Opreşte-te şi fă o reverenţă,/ Albul fă-ţi-l temelie, toiag./ Sfârşitul să-ţi fie înalt ca un prag,/ Noaptea ca o absenţă” (OPREŞTE-TE), când eminescian-absolutist: „Căci visul nu-i decât un sac de fum/ De împrumut dintr-un atunci acum./ Doar visul cel din Dumnezeu venit/ E singurul cuvânt înfăptuit” (CUM VISUL…).

IONATAN Piroşca vrea să se contopească cu ubicuitatea. Şi de asemenea să afle adevărurile primare cu o aviditate cvasi-argheziană: „Cum de le-mpaci, cum de le/ înfloreşti din rădăcină până-n pomeţi,/ De lacrimilor le dau aşa, undele,/ şi vin de nicăierea nămeti?”

Iertare pentru ghimpi e un imn, pe ruta lui Ioan Alexandru, închinat adevăratelor valori spirituale ce ar trebui sa primeze nealterate de culturi şi ideologii, iar cititorului obişnuit i se va părea puţin abstract. Însă tocmai acesta este efectul pe care IONATAN Piroşca cred că vrea să-l obţină: desfiinţarea adresabilităţii generale şi generarea unui ezoterism ce invită la meditaţie asupra dialogului dintre om şi
Dumnezeu. Nu la plocoane de complezenţă în faţa certitudinilor fetişizate.

Liviustanule, dacă ne vom întâlni vreodată, îţi spun mulţumesc!


Aşa scriu eu…?

ianuarie 15, 2008

Îmi scrie un prieten, privitor la poeziile mele:

„ceea ce nu pricep de cele mai multe ori e ce vrei sa transmiţi – chiar dacă aş încerca să te critic, sunt convins că stai bine pe picioare şi nu te afectează, însă nu încerc să fac asta – vreau să înţeleg, şi mi se pare mult prea ascuns mesajul. Să fie oare scopul poeziei actuale şi în particular al poeziei tale doar frumuseţea combinării metaforelor, lăsând cititorul să construiască ceea ce i se pare mai la îndemână, creind astfel propria-i versiune?

Am terminat de ceva timp şcoala şi nu am reuşit să înţeleg tendinţele noi ale poeziei, deoarece nu se studiau atunci,iar odată terminată şcoala, am luat ce mi-a plăcut. Mi se pare foarte normal ca limitele puse de autor să fie destul de perceptibile şi să nu las un nesfârşit  câmp de interpretare, dimpotrivă, unul definit.
  
Dacă vrei să îmi lămureşti anumite detalii, sunt bucuros să te aud. Mulţumesc şi fii binecuvântat”

Cred că sunt şi alţi cititori ai mei care văd la fel această situaţie. I-am răspuns prietenului meu astfel (şi vă răspund şi dumneavoastră):

„Dragă prietene, îţi mulţumesc că mi-ai scris. Sunt sigur că mai sunt şi alţii care îşi pun întrebarile pe care ţi le pui tu, atunci când citesc ce scri eu…

Nu e greu să-ţi explic perspectiva din care îmi scriu poezia. Mulţi înteleg că poezia creştină trebuie să fie reflectarea credinţei lor şi nu greşesc. Dar astfel rămân zone de trăire şi de înţelegere neacoperite… Sunt satisfacute, poate, exigenţele celor care au acelaşi ţel şi aceleaşi trăiri ca şi noi, dar se frange mesajul pe care ar trebui să-l aducem lumii (literare, în special) ingnorante şi răuvoitoare.

Eu încerc nu să reflect doar, ci să… refract, adică să îndrept acest fascicol al credinţei mele şi către lumea asta sofisticată şi ruptă adesea în realităţi diverse şi contradictorii. Fac asta cu aceleaşi instrumente pe care le foloseşti şi tu, şi oricare alt poet, fie că este creştin, fie că nu: o anumită doză de „har poetic” şi o anume experienţă care a dus către stilul şi originalitatea scrisului meu.

Deci eu încerc să arunc asupra realităţii înconjurătoare fascicolul celor înţelese şi trăite în relaţia mea cu Domnul, luminându-le astfel încât să strălucească El. Deci nu neapărat trăirile mele contează, ci proiectarea lor pe caleidoscopul unei realităti de cele mai multe ori potrivnică.

Frumusetea alcătuirii este un scop, e adevărat, altfel nu am putea vorbi despre poezie, dar nu e ultimul. Eu trăiesc şi scriu pentru Domnul meu, dar nu vreau să-L ţin doar pentru mine şi ai mei.

E adevarat ca am un stil care te poate face să crezi că se deschide foarte multor interpretări şi nici uneia, dar te asigur că pot explica fiecare metafora, sensul şi provenienţa ei ideatică. Ştiu exact ce vreau să spun în ceea ce scriu, chiar dacă metaforele (prin definiţie) ocolesc în tot felul de chipuri şi doar mângâie ceea ce vor sa spună…”


Cenaclul Pocăiţilor După Scriptură

octombrie 29, 2007

Şi i-am spus „Cuvinte la Schimb„…

Am vrut mereu să fie un cenaclu al pocăiţilor. Unde să se adune tinerii (şi nu numai) de un anume fel, cărora le place să scrie şi să comenteze litreratură. Nu ar fi problemă cu literatura, nu de ea mă împiedic eu. E vorba despre oameni. Am dorit şi doresc aici oameni ale căror inimă, limbaj, trăire întreagă, sunt dăruite lui Hristos. Nici măcar confesiunea de la care se revendică fiecare, nu mă interesează. Nu m-au deranjat şi nu mă deranjează afinităţile cu tot felul de învăţături şi idei, ale membrilor listei, până în momentul când s-a încercat ca acestea să devină programatice.

Ştiu ce îl poate preocupa pe un om cu chemare literară, fiind măcinat eu însumi de o astfel de chemare. A fost însă un moment când am făcut o alegere categorică: Îl vreau pe Dumnezeul Sripturii. Nici mai mult, nici mai puţin. Nu un Dumnezeu al părinţilor mei (a fost o vreme când m-am răzvrătit împotriva Lui) sau al altora, nu un Dumnezeu al lumii şi tradiţiei ei, nici unul mai specific al poeziei, ci un Dumnezu al Scripturii.
Am dorit şi doresc să fiu înconjurat de Dumnezeul acesta, atunci când nu am mai vrut să fiu singur. De El trăind şi scriind şi în prietenii mei.
Nu acuz pe nimeni, poate că nu înteleg eu bine ce şi cum gândesc alţii, dar un lucru îmi este foarte clar: am dorit ca lista noastră de literatură să fie stăpânită şi să lucreze în spirit evanghelic. Adică să fie un Cenaclu al Pocăiţilor După Scriptură care să schimbe între ei cuvinte despre Cuvântul care nu se schimbă. Asta vreau…