Aurul să fii

martie 24, 2009

Aurul să fii

Şi cui sunt rob, când cu statura încă
Pe mine însumi caut să mă sui?
Când aur trece curăţit, pe lângă,
Şi nu ştiu cum să-l ţin din goana lui…

Rămân mereu în umbra unei vârste
Când focul greu ardea şi nu ştiam
Că înainte de-ale morţii cruste
Aceeaşi mormântare prohodeam.

Acum la Tine gândul îmi aleargă
Cum supt, pământul fuge către ploi:
Când zbaterea din doruri se dezleagă,
Învaţă-mă să număr pân’ la doi.

Tu ştii apoi cum vom citi Iubirea,
E treaba Ta cum vom afla că ştii…
Desfă-ne, bun Isuse, împietrirea,
Şi-n glodul nostru aurul să fii.


Doamne, Te chem

iulie 6, 2008

Vii, Doamne, zi de zi pe la mine
Ca să vezi cât aer mi-a mai rămas,
Cât zbor în a Ta adâncime, câtă oră în ceas,
Câtă iubire în palme pentru alint
Cât eu în ceea ce simt…

Cine ştie încotro aş naviga, de n-ai veni,
Deriva luminii poate să doară cumplit
Când nu-mbrăţişezi Tu ce am eu de iubit,
Când nu mă temi Tu de primejdia eu
Şi de pământiul mereu…

Ia-ne de mână şi întreabă-ne cât
Din toată oboseala noastră e iubire
Ca să ştim de unde lecuire
Să-ntrepătrundem lumii de urât
Şi lacrimilor ei deznodământ.

Doamne, Te chem cu toate disperările
De parcă nu le-ai şti cum vuiesc,
După nori când se împleticesc
Stolurile morţii, cocorile
Ce sângeră zorile.


Aceeaşi văgăună, altă voce

iulie 5, 2008

Promiteam aici că voi aduce poezia recitată. O pun. Numai că… nu mai e vocea obişnuită.
Vocea se vrea deocamdată anonimă. Îi respect dorinţa.


Siloam de taină

iunie 19, 2008

Dacă aripi rup lumina şi o îndoiesc spre zbor
Ca pe o nuia alună ca pe-un aer din surâs,
Temple de alean şi-or face munţii gheţurile lor
Şi-or ieşi din anotimpuri văile care s-au scurs,

Cine le numi-vor lacrimi învăţa-vor orbi să bea
Dintr-un siloam de taină o culoare nu ştiu cum…
Îndreptându-se din şale şi din zumzetul de stea
Mă va învăţa lumina al catapetesmei drum.

Am tăcut de totdeauna toată câtă va mai fi
Între mine şi adâncul cerului aliniat
Cu albastrul din privirea unei case de copii
Ce au dus abia la gură primul sincer alintat.

Şi-ntorcându-mă, Părinte, să m-alin c-un fulg de dor
Am găsit închisă casa unde fauri spun poveşti,
De iubire şi de moarte şi alb-negru şi color,
Şi că împlinescu-mi viaţa şi că în adâncu-i eşti…


Cuprinde-mă

iunie 17, 2008

Cuprinde-mă

Măcar de poala hainei Tale, Doamne,
O aninare-a inimii să fiu…
Cum strigă puii când le este foame
Şi când, de cuibul lor abia se ţiu.

Măcar zaheul marginii de sine
Uitat în dudul unui vis curat…
Mă-nvaţă să aleg să mă aline
Cu braţul Tău tărâmul celălalt.

Când fi-va, Doamne, aerul de-odată
Golit de mine, să mă-nfăşuri Tu…
Hlamida cea de rugăciuni purtată
Peste tăceri, aceea sunt acu’

Şi când atins de haina-Ţi m-oi surprinde
Slăvind lumina ce m-a vindecat,
În pieptul Tău, Isuse, mă cuprinde
Oricât aş fi de mine vinovat!


Scrise la Felix 06 (Pe care căi?)

iunie 16, 2008

Pe care căi?

Pe care căi mă porţi spre Tine, Doamne,
Prin care zi ce n-o mai fi să fie
Decât uitare de sătul şi foame
Făcută, în lumină, poezie.

Nu pot pricepe dincolo de mine
Decât cu lemnul bradului din care
Ţi s-a clădit amara înălţime
A crucii de ocară purtătoare.

Şi nu pot înţelege arcuirea
Sub biciul umilirii ne-ndoielii
Pe care nu o poate… doar iubirea,
Purtându-mă ca lacrim-a poverii…

Eu am tăcut când Tu plângeai de mine,
Nu ştiu mărturisirea pân la urmă
A chipului ce-l salţi dintre ruine…
Tu să nu taci când vorba ni se curmă.

Sunt eu un preţ al voii Tale oare,
Ce fier al unei săbii dă lucirea
Fiinţelor pierzându-se în zare,
Când rostul ei e praful căii Tale?


Scrise la Felix 05 (Vino zilnic)

iunie 15, 2008

Vino zilnic

Vino zilnic, Doamne, în popasul inimii mele,
Fă-ţi mare galilee din sentimentele ei
Şi cu pasul mersului Tău învaţă-le vele
Pe care să le adii ca frunzele pe alei.

Doamne, zilnic vino şi mă suspină deplin
Să nu mai ştiu nici eu că respir
Capătul ăsta de moarte şi chin
Peste carul inimii coviltir…

De n-ar fi zile pe lume, Tu tot ai veni,
Prinde-mă cu ochii deschişi şi înalţi,
Să ai unde, pe ape de vei porni,
Să Te descalţi.

Şi în cele mai din urmă mirări
În care postesc ucenicii spre zi,
Învaţă-mă să Te răspund la-ntrebări
Cu poezii.


Scrise la Felix 03 (Mai sigur)

iunie 13, 2008

Mai sigur

Mai sigur, Doamne, un pot fi decât
De harul Tău – mai sigur decât ora
În care-şi ‘nalţă cerul aurora
Şi navele pavoazele în vânt.

Mai sigur, Doamne, decât pomii ce
Seminţele-şi cutremură-n pământ
Fiinţa mea pe dealul crucii e
Purtată pe un umăr de Cuvânt.

Mai sigur, Doamne, decât orişice,
Alunecată peste noi aversă
Din Tine ploaie vine azi senin să
Îmi spună daru-Ţi cât de sigur e.

Şi-n toate ca un val de răsărit
În care boarea gurii Tale spune
Cu unduiri, o câte ce minune
Eu învăţat-am că sunt preaiubit.


Tu duci înviere

aprilie 22, 2008

Cum razele toate în soare-s mănunchi
Şi apele toate în mare,
Aşa să rămână ai noştri genunchi
În Tine rugare.

Poiene de plâns fiecare avem,
Din lacrimi muşcăm ca din mere,
Nu-n liniştea lumii răgazuri suntem,
Ci-n Tine şedere.

Departele nostru nu e nepătruns,
Şi taina nu e neputinţă.
Un Prinţ în iubire ne este de-ajuns
Şi-un Domn în credinţă.

Aşa că mă-ntăinui cât pot de adânc,
Să rămân la vedere.
Când morţile duc câte-un om la oblânc,
Tu duci înviere.


Trupul de Iov

aprilie 14, 2008


În cenuşă de Iov flăcări goale-au sunat
Răsucindu-şi amarnice spade
De-am crezut că e noapte în văzduhul înalt,
Că e noapte în ziua ce cade…
 
Ghilotini de durere încurcau în apus
Vinuri seci de prin viile lumii.
Se spuneau vorbe-n vânt ca şi cum nu s-au spus,
Se luptau în oglinde nebunii.
 
Şi avea, n-avea sens cel din urmă oftat
Şi avea, n-avea sens răsucirea
Unei zile-n cenuşa-nfloririi în sac,
Trup de Iov împlinindu-şi menirea.
 
Şi-n cenuşă de Iov am crescut pân’ la cer
Şi de sus până jos întrebare,
Scormonind cu un ciob al durerii mister
Şi al plânsului fără hotare…
 
Doar răspunsul a fost mai albastru de-atât,
Nici acum nu îi pot şti adâncul.
În plecare, -n venire, în frumos şi-n urât
Tu îmi dai codrul pâinii şi frângu-l…


Geneză 2

aprilie 12, 2008

Nu am tăceri să spună-n întregime
În orice aer orişice copac,
Sau rădăcina lui din adâncime,
Sau frunzele din verde cum se fac…
 
Când le-ai rostit, cu mine dimpreună,
Din nerostirea plină de-nţeles,
Era-n jur ziua fragedă şi bună
Şi o chemare-n toate, de ales.
 
Şi le-ai ales Părinte – şi pe mine!
Şi ai rostit lumina-ntr-un Cuvânt –
Privirea Ta răsfrântă în senine
Alunecări de rouă pe pământ.
 
Nu-i vis, să ştie cum dormeam ‘nainte
De mângâierea degetului Tău,
Şi ce genune a umplut, Părinte,
Iubirea Ta cu infinitul hău,
 
Dar Tu ştiai, şi pentru mine totul
E luminos şi limpede şi clar.
Când aruncai în inima Ta sorţul,
Cădea întruna pe istorii „har”!


Seceta frunzei

aprilie 10, 2008

Fiecare frunză are câte o secetă verde,
După desenul zării, după sucirea-n vânt.
Şi-o umbră când priveşte spre pământ
Unde la toamnă sigur se va pierde.

Vor veni graurii să îi cânte de frig,
Nopţile să-i spună de jumătate…
Cocoşii vor ieşi din cucurig
Şi o vor trage deoparte

Să-i spună câte-n lună şi-n stele, câte s-au dus
Dintre persoanele frunzărite
De neştiut, de vis, de neiubite
De la inimă-n sus.

Că n-a mai rămas nimic, nici măcar ceaţa
Care vine după o noapte sucită
Cu omul către amara ispită
De-i zice viaţa.

Tu ce fel de secetă ai mâncat, frate?
Întreabă o ploaie ciudată.
Eu am trăit deodată
Fiinţele toate.

Atunci am ştiut că vorbise ploaia de har,
Şi m-am făcut din ce în ce mai mic
Până m-a luat de nimic
Şi în cer m-a hoinar…


Pe dealuri cu Domnul

aprilie 8, 2008

Pe dealuri cu Domnul în seri de uitări,
Cu anii departe ca nişte năluci,
Cu ape nestinse în ochi de atunci
Şi vatra iubirii curgând înspre mări,

Pe dealuri cu Domnul, senin orizont
Cu roua-nvierii pe degete lungi
Şi pâinea iubirii pe care o frângi,
Ca-n vânturi corăbii albindu-se-n port.

Pe dealuri cu Domnul, aşa e de-acum,
Canina durere în laţul ei stă,
Nu muşcă, nu ţipă, la om nu se dă,
Pe dealuri, deasupra de lumea de fum…

Şi-o clipă de Crist înviat m-a-nsutit
Mii şi mii de arpegii peste dealuri arzând
De o albă clipire întru care pătrund
Ca şi văzul de aur întru-n ochi neciobit.

 


Înmulţirea pâinilor

aprilie 7, 2008

Luca 9:10-17

O, Doamne, e cald, e prea cald pentru noi,
Strânşi prin ierbile lumii, aşteptând sfinte ploi,
Când în dealuri apusul început-a să-ntoamne,
N-am ştiut că ne fi-va din senin, aşa foame…

Dar Tu pâinea ai luat, ai luat pâinea cea vie
Şi-ai făcut-o-nchinată ca pe o poezie
De mâncare, sătui de rămas-am mereu…
Doamne, dă-ne de-acum pâinea cea Dumnezeu!

E prea cald, e prea cald, este cald în tării
Nu putem să rămânem, de aceea Tu vii
Cu minune cu tot pe la fiecare…
Înmulţeşte, Te rog, poezia mâncare!

Şi o-mparte surâs peste noi când ne dor
Împrejururi fierbinţi şi secunde ce mor.
Vii cu milă şi cu privirea cuprinzi…
Un obraz Ţi-e lovit, pe cel’lalt îl întinzi.


Identificare

aprilie 6, 2008

 

Dacă ploi nasc astăzi anii curgători,
Tu eşti Cel ce ploaia ai făcut să zboare…
Şi-n tăcerea zilei toţi părem ca nori
Şi-n adâncul nopţii, umbre călătoare.

Urme de atingeri care ne zidiră
Vin de nicăunde şi ne denumesc…
Cu o pleoapă Domnul către noi se miră
Şi oştiri de raze ne împrejmuiesc.

Pot atunci asalturi de amărăciune
Să încerce viaţa s-o frământe crunt:
Când fereastra zilei dă în rugăciune,
Doar aşa viaţa nu o am, ci-o sunt!

De o bucurie ca de făr’ hotare
Mă cuprind şi cerul îl străbat la pas.
Este-a Lui venire în aşa plecare,
Este-a mea plecare în aşa rămas!

Toată răsucirea dintr-un gest uitat
Domnul îndreptat-a şi mi-a dat plutire.
Îmi cunosc doar fruntea unde m-a purtat:
Spin cu rădăcina în a Lui iubire…


Adam

martie 19, 2008

Cu timpul scurs în raniţă de-argint
Şi agăţat de tâmplă ca povară,
Mă-ntâmpin în memorii hăulind,
Dar mă ascund plângând – a câta oară?

Apoi vii Tu, Isuse, şi-nviezi
În zorii răcoroşi înveşmântat
Şi mă întrebi: „Cine ţi-a spus că vezi
Ceva ce niciodată n-ai aflat?

Cine ţi-a spus că-n dimineaţă, gol,
Nu ai să ştii nicicând ce e lumina,
De-adăposteşti al trupului ocol
Cu şorţul viţei şi cu rădăcina?

Acum, cu timpul strâns ca un argint
Pe tâmpla ta, povară agăţată,
Vei traversa tăcerile murind,
Să poţi veni la Mine înc-o dată…”


Nu are umbră cerul

martie 17, 2008

Nu are umbră cerul să o lase nicăieri
Peste-ndoiala astei zi de zilele de ieri.
Când taie-n rotocoale sus un zbor de albatros
Mă-ntreb privindu-i sângele, cât suferi Hristos?

Apusul cel aidoma cu alungarea lui
De-a lungul apei fără vad din capul satului
Mai ştie-nsângerat să dea de veste în ţinut
Că judecata omului la cruce a-nceput?

Şi noi, ce înţeles avem de cele ce nu sunt
Cu văzul pipăite şi numite pe pământ?
Şi-n zile, ca şi cum am şti ce vine după ele
De ce ne bandajăm mereu ca-n veşnice atele?

Cu definiţia în mâini despre ce suntem, vrem
Zvârlind iubirea la pământ, să nu fim, ci s-avem
Viaţă lungă, bogăţii, avere, robi şi roabe…
Doar cerul nu l-am desfăcut de tot dintre podoabe.

Şi irosindu-ne purtăm pecetea nimicirii.
Nimicul, doar atâta e singurătatea firii.
Când judecata omului la cruce s-a făcut,
Şi moartea şi viaţa lui acolo-au început.

Şi-n totul s-a fixat un preţ şi-un rost adevărat,
Şi-o definiţie de Domn şi-un titlu de-mpărat.
Nu are cerul umbră să o lase nicăieri
Nici peste ziua ce-o veni, nici peste cea de ieri.


Te chem şi vii

martie 16, 2008

Te chem şi vii, ai un înger în mână,
Îl îndrepţi către mine ca pe-un surâs.
Eu îl prind drept în piept şi e bună
Treaba asta de prins îngerii de preasus.
 
E atâta cer cu îngeri în inima mea
Că nu-i loc de nicio întrebare
Ca-ntr-o betezdă în care intra
Iubirea, spre vindecare.
 
Te chem şi vii, mereu vii şi vii,
Eşti un cortegiu de iubire, Doamne!
Şi-n prispa Ta, ca în copilării,
Cresc pomii din poame…
 
Te chem şi vii, ai un înger în mână,
Îl îndrepţi către mine ca pe-un surâs.
Eu îl prind drept în piept şi e bună
Treaba asta de prins îngerii de preasus.