Blogul lui Hristos

februarie 13, 2008

Ce-ar fi, mă gândeam eu, dacă bloggerii pocăiţi ar face împreună un singur blog în lumea virtuală, aşa cum fac împreună un singur trup în lumea spirituală, trupul lui Hristos…

Şi dacă acesta s-ar numi „Blogul lui Hristos”.

Tot felul de indivizi vin cu tot felul de bloguri: al lui Eminescu, al lui Ceauşescu, al lui Creangă sau al lui Vlad Ţepeş, de ce n-am face şi noi „Blogul lui Hristos”?

Dacă suntem   „cu aceleaşi gânduri, simţind cu alţii, iubind ca fraţii, miloşi, smeriţi” (1 Petru 3:8) şi sfinţim în inimile noastre pe Hristos ca Domn şi „totdeauna gata să răspundeţi oricui vă cere socoteală de nădejdea care este în voi; dar cu blândeţă şi teamă” (1 Petru 3:15), şi nu l-am ţine pe wordpress, ci pe Golgota, ca dacă e să se suie undeva, atunci să fie o cruce sus, nu ar fi o utopie, nu?

Ce ar cuprinde blogul lui Hristos?  

„Încolo, fraţii mei, tot ce este adevărat, tot ce este vrednic de cinste, tot ce este drept, tot ce este curat, tot ce este vrednic de iubit, tot ce este vrednic de primit, orice faptă bună, şi orice laudă, aceea să vă însufleţească.” (Filipeni 4:8) Da, Petru şi Pavel ştiau să facă bloguri!

Domnul nostru s-a rugat: „Şi viaţa veşnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat şi pe Isus Hristos pe care L-ai trimis Tu.”

El ştia cum e cu blogurile. Ştia cât de mulţi oameni se vor amăgi pe ei şi vor amăgi pe alţii cu închipuiri de viaţă, nu veşnică, ci virtuală, o viaţă altceva, o înşelătorie care le va da impresia că s-au transferat într-un fel de veşnicie personală secretă, inatacabilă, inestricabilă, aproape ocultă.

De ce n-am face „blogul lui Hristos?” Un loc unde fiecare să-şi aducă iubirea pentru El şi pentru fraţii lui, iubirea faţă de semeni, faţă de oamenii lumii acesteia care nici măcar nu ne recunosc a fi de-ai lor, şi e normal să nu ne recunoască… Pentru că:

„Le-am dat Cuvântul Tău; şi lumea i-a urât, pentru că ei nu Sunt din lume, dupăcum Eu nu Sunt din lume. Nu Te rog să-i iei din lume, ci să-i păzeşti de cel rău.

Ei nu Sunt din lume, dupăcum nici Eu nu Sunt din lume. Sfinţeşte-i prin adevărul Tău: Cuvântul Tău este adevărul.

Cum M-ai trimis Tu pe Mine în lume, aşa i-am trimis şi Eu pe ei în lume. Şi Eu însumi Mă sfinţesc pentru ei, ca şi ei să fie sfinţiţi prin adevăr.

Şi mă rog nu numai pentru ei, ci şi pentru cei ce vor crede în Mine prin cuvântul lor. Mă rog ca toţi să fie una, cum Tu, Tată, eşti în Mine, şi Eu în Tine; ca, şi ei să fie una în noi, pentru ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis.

Eu le-am dat slava pe care Mi-ai dat-o Tu, pentru ca ei să fie una, cum şi noi Suntem una, Eu în ei, şi Tu în Mine; -pentruca ei să fie în chip desăvârşit una, ca să cunoască lumea că Tu M-ai trimis, şi că i-ai iubit, cum M-ai iubit pe Mine.

Tată, vreau ca acolo unde Sunt Eu, să fie împreună cu Mine şi aceia pe care Mi i-ai dat Tu, ca să vadă slava Mea, slavă pe care Mi-ai dat-o Tu; fiindcă Tu M-ai iubit înainte de întemeierea lumii.

Neprihănitule Tată, lumea nu Te-a cunoscut; dar Eu Te-am cunoscut, şi aceştia au cunoscut că Tu M-ai trimis. Eu le-am făcut cunoscut Numele Tău, şi li-L voi mai face cunoscut, pentru ca dragostea cu care M-ai iubit Tu, să fie în ei, şi Eu să fiu în ei.”


Îndrăzniţi, El a biruit şi WordPress-ul!

ianuarie 29, 2008

pocaiti.jpg Am văzut groaza care a cuprins la un moment dat pe mulţi bloggeri de pe wordpress, stupefacţia lor adesea de o tâmpă incapacitate în faţa unui fenomen pe care nu şi l-au putut explica… Ascensiunea „pocaitilor”.

Am văzut pe unii luând-şi jucăriile şi plecând, pe alţii înjurând de mama focului şi vărsând venin, pe cei mai mulţi căutând să se adapteze situaţiei şi văzându-şi înainte de treabă.

Cei mai paşnici (şi mai inteligenţi, zic eu) au schiţat un gest de salut.

Am pus „interviul” de aici, apoi am simţit nevoia să extind încurajarea: chiar dacă e în virtual, wordpress-ul nu e tot lume…?
Este o lume a comunicării de sine şi a interacţiunii unde, mai mult decât oriunde altundeva, cuvântul şi imaginea elocventă, sau muzica aceea care povesteşte caractere, ne arată pe dinăuntru, exhibând un dumnezeu al fiecăruia. Aceşti dumnezei se confruntă clipă de clipă, postare după postare. Dar…

Copii ai Dumnezeului celui Preaînalt, îndrăzniţi!
Hristos a biruit lumea. El a biruit şi WordPress-ul…


Problema rădăcinilor -1-

decembrie 2, 2007

Tot ce cred despre mine, e că sunt câteva lucruri la care mă pricep, şi o sumedenie de altele, la care nu mă pricep. O anumită pricepere specială, abilitatea de a mă juca între şi cu vorbe însă, da, mi-a fost dată. Nu vreau şi nu pot să ascund darul acesta. Care, înaintea Dătătorului, devine o mare răspundere.
Puterea de a evalua situaţiile, de a vedea just, o au mulţi. Mai puţin dorinta de schimba ceva. Mai ales când într-o stare veche de lucruri se află înfipte rădăcinile existenţei lor. A o dărâma, starea asta de lucruri,  înseamnă, pentru cei mai mulţi, a-şi anula propriile rădăcini. Dar numai cerul lui Dumnezeu nu se schimbă…

Din ce în ce mai des, în ultima vreme, mai ales în umbra aparent inofensivă a Internetului, se fac auzite voci care cer o schimbare. Voci care vin dinspre pocăiţi şi se adresează acestora. Nu substanţa existentei evanghelice îi deranjează, ci formele învechite, devenite anacronice.
Pe multe pagini web – şi capătă o amploare de neimaginat blogurile – sunt găzduite în mod programatic „esenţe” de modernism evanghelic.
Întotdeauna şi peste tot se duce o lupta surdă între vechi şi nou, iar regula e ca noul să învingă. Cum spuneam însă, şi el, la randul lui, va fi înlocuit cândva, dacă şi-a pus rădăcinile în lumea aceasta… Dacă nu şi le-a ancorat în cer. 


Cenaclul Pocăiţilor După Scriptură

octombrie 29, 2007

Şi i-am spus „Cuvinte la Schimb„…

Am vrut mereu să fie un cenaclu al pocăiţilor. Unde să se adune tinerii (şi nu numai) de un anume fel, cărora le place să scrie şi să comenteze litreratură. Nu ar fi problemă cu literatura, nu de ea mă împiedic eu. E vorba despre oameni. Am dorit şi doresc aici oameni ale căror inimă, limbaj, trăire întreagă, sunt dăruite lui Hristos. Nici măcar confesiunea de la care se revendică fiecare, nu mă interesează. Nu m-au deranjat şi nu mă deranjează afinităţile cu tot felul de învăţături şi idei, ale membrilor listei, până în momentul când s-a încercat ca acestea să devină programatice.

Ştiu ce îl poate preocupa pe un om cu chemare literară, fiind măcinat eu însumi de o astfel de chemare. A fost însă un moment când am făcut o alegere categorică: Îl vreau pe Dumnezeul Sripturii. Nici mai mult, nici mai puţin. Nu un Dumnezeu al părinţilor mei (a fost o vreme când m-am răzvrătit împotriva Lui) sau al altora, nu un Dumnezeu al lumii şi tradiţiei ei, nici unul mai specific al poeziei, ci un Dumnezu al Scripturii.
Am dorit şi doresc să fiu înconjurat de Dumnezeul acesta, atunci când nu am mai vrut să fiu singur. De El trăind şi scriind şi în prietenii mei.
Nu acuz pe nimeni, poate că nu înteleg eu bine ce şi cum gândesc alţii, dar un lucru îmi este foarte clar: am dorit ca lista noastră de literatură să fie stăpânită şi să lucreze în spirit evanghelic. Adică să fie un Cenaclu al Pocăiţilor După Scriptură care să schimbe între ei cuvinte despre Cuvântul care nu se schimbă. Asta vreau…