Psalmul de sub perfuzor 33

februarie 27, 2009

Cum să nu Îţi mulţumesc pentru drum, când sunt de ajuns cu inima, ca orice recipient plin cu sentimente? Când oamenii nu ştiu să pornească înspre iubire decât pe jos, cu inima făcută pâlnie, cum să nu Îţi mulţumesc pentru drum?
Ne îndrăgostim, Doamne, de Tine, ca praful cald de amiezile de vară, şi nu există-n toate astea decât drum. Ca un drum spre Emaus, cu Învăţătorul pornit pe epifanii.

Pe alături trece prăpădul morţii cu zalele şi balele lui, pe alături sunt fântâni de necaz şi pierzare, cu turme de ură ce-nbelşugat se adapă, ca o demonică alunecare… Un drum pe aici, neterfelit, e ca un rid pe obrazul lui Dumnezeu, cu mine păşindu-I mereu.  Şi din toată păşirea nu înţeleg decât cum de urma-I mai abitir să mă leg.

Pe alături trec eu psalmodiind o nădejde şi nedesprinzând crucea din cer, ca să pot zbura. Pe alături de tot, ca o ninsoare cu fulgi mari, sub care pământul tresare de umbră…


Psalmul de sub perfuzor 32

februarie 25, 2009

Atât de adânc este fiecare pliu al realităţii, că nu mai întreb de unde vin îngerii, doar mă închin. E ca şi cum aş pune un ochi peste orizont şi altul peste inimă şi aş cânta. Din când în când nemăsor bucuria şi nu îmi mai revin. Din când în când trasez ierbi: de când eram fir, îmi plăcea să ne jucăm de-a vântul.

Dacă ar durea mai puţin, aş crede că se poate ca aurul să se facă iubire. Dar valoarea preţuirii adevărului doare. De aceea infinitul se poartă cu noi cu mănuşi: El este adevărul fără capăt, El doare şi pe El Îl doare cel mai tare. Nimeni nu se poate plimba pe Calea Lactee fără să i se respire tălpile a alb…

Doamne, robul Tău are mâini de mir până acolo că a început să pipăie glezne domneşti, iar Tu Îl sublimi ca pe îngeri. Aşa se face aceluia pe care vrea Împăratul să-l cinstească. Este mântuit, cu tot poporul neputinţelor sale. Aşa se face. Aşa se face şi atât de adânc…


Psalmul de sub perfuzor 31

februarie 5, 2009

Acopeream cu umbra mea umbra tuturor istoriilor de pământ şi strigam până la dimineaţa neiertătoare: cine eram eu, să am pentru toate cuvânt? De ce eram doar semne de-ntrebare? Veneau să-mi răspundă viezurii unei realităţi înglodată-n dureri, vânaţi de neruşinare, cu transpiraţie, cu ardoare, de câte o floare.

Din zilele de ieri ieşeau absolvenţii iluziei scărpinându-şi fiirea cu trenuri de dor… De nicăieri ieşeau orele lor. Doamne, nimeni nu mai înfgaimă nici o-nchinare în această pierzare? Balele îndelungi ale bolţii albastre sunt uneori ferestrele noastre. Unde pui Tu neaua, Doamne, să o găsească derdeluşul iubirii mele, unde o pui?

Şi întrebând, aripa mi se face pământ. Ochii îmi strecoară culori, le face bune de băut cu răsturnare şi cu palori. De aici încep să pot să-nvăţ zbor, zbor şi păsări întregi cu rămurelele lor. De aici începe suirea în desfinit, acolo de unde iubirea mea a venit.


Psalmul de sub perfuzor -30-

ianuarie 22, 2009

Iată-mă, Doamne, mărunţind în oglindă impresii despre nesiguranţa dintre maluri a fluviului. Iată-mă visând bâtlanii întortochierii de mine în creuzetul câte unui sentiment, în samavolnicia câte unei clipe viclene, vecină cu disperarea. Iată-mă învrăjbind idei şi obiecte, ca şi când le-aş putea stăpâni…

De ce nu mă ierţi de lume, aşa cum mă ierţi de mine, de ce nu mă îmbraci în fragii ignoranţei, în coclaurii indiferenţei? De ce mă doare lumea ca o atelă prost pusă peste o fractură de iubire pierdută? Atâta cântec am irosit ascultând-o, lumea, şi neînvăţând nimic, atâta simfonie de alint am izgonit, iar pirderea asta trăire numit-o-am, că acum ştiu şi pleava din pumnii bunicului… Dar asta nu mă face grâu.

Acum iernez în durere ca o gospodărie de ţară în sărbători, cu acoperişul în râna apusului. Acum muşc mărul căzut în ierburile anotimpurilor ca şi cum l-aş ţine de cerul albastru, în timp ce iubesc, iubesc, iubesc fără să mai numesc, doar cu iubirea. Acum aerul îl încheg în credinţă şi speranţă, de mă dă iubirea pe dimprejur…


Psalmul de sub perfuzor 28

decembrie 30, 2008

O ştire aduce speranţa, o alta, dezamăgirea. Un nor aduce ploaie şi frig, altul umbră şi răcoare. Dumnezeu Îşi lasă mila Sa şi peste răi, ca şi peste buni… Uneori opreşte zăpada ca să pot adormi. Apoi îi dă iar drumul, ca să încolţească câte un vis. Şi de ficare dată e anul nou. Pământul nu are nimic de spus în toate astea. Nici altă stea.

Încolo clocotim de un dor neştiut ca păsările de zbor. De n-ar fi Cuvântul, propoziţiile ne-ar înghiţi într-o magmă a neînţelegerii, ne-ar sctâlci de nerostire şi de nedor, până la nimic. De ce tragi negrule de verde până se face iarba căprui şi unduirea ei moare? Nu îl lăsa, Doamne,eu vin undeva , vine şi ştirea care aduce speranţa… Nu lăsa negrul să tragă de verde.

Şi de fiecare dată e anul nou. Ca o vopsea scorojită, zilele trecute desprinse dispar, umbra lor nu mai intră în nici un chenar, toamna trecută-i ca urma după galop, Doamne, mă tremură în Duhul Tău ca pe-un plop… Şi aşa, furându-mă rima, colind, anul cel nou de pe zidiri să-l desprind, cu zile cu tot, ca pe o scorojire până la iubire…


Psalmul de sub perfuzor 26

noiembrie 18, 2008

Un cântec de laudă e un cântec de laudă. Îl cântă oamenii fericiţi când li se termină cerneala. Fiindcă de obicei ei scriu. De la cântecul de laudă se ajunge la rugăciune. Unii au rămas acolo, la rugăciune. De atunci lui Dumnezeu I Se spune Iubire. Şi tot de atunci I Se spune şi Îndurare.

Dacă aş sta cu spatele la orizont, el s-ar vedea în oglinda din faţa mea. Viaţa mea este o oglindă, fiindcă Dumnezeu nu poate fi privit în faţă. De atunci au trecut două mii de ani şi nu I Se vede decât crucea. O flacără se desprinde şi mă înfaşă cald. I se spune Înviere. Mă înşfacă învierea. Sigur ca pot lumina, după aia, fără să mă sting…

Dimineaţa îmi vine în ajutor: vezi că ţi-am mai dat o zi. Ea stă înaintea mea ca un platou cu bucate, iar eu aleg ce-mi place. Săru’ mâna pentru masă, Doamne! Mănânc zile de la Dumnezeu cum mănânc mere. Uneori mi le face compot. Bun şi ăla, numai că frige. Dar cântecul de laudă, tot cântec de laudă rămâne! Mai ales când mi se termină cerneala.


Psalmul de sub perfuzor 24

noiembrie 4, 2008

O întrebare aduce mai aproape lumi şi înţelesuri, o întrebare mă va ghici ca pe fulgii de zăpadă vântul, o întrebare mă va răsuci între realitate şi răspuns cum răsucesc stelele raze în ranele nopţii. Apoi voi traversa coridoarele sentimentelor pâş, pâş, voi teleghida o iubire scurtă spre celălalt şi interioara mea teamă spre Domnul, iar telepatia o voi îndrepta către femeia iubită şi vom sta la poveşti.

Ar trebui ca aerul să fie natural, natural, ca atunci când nu există nedumeriri împrejur ca nişte excrescenţe ale unei singurătăţi insuportabile, de parcă eu sunt din lut, iar liniştea e un vulcan… Dar aerul e ca pereţii furtunaşului de la perfuzor: duce pe el seruri şi seve spre sângele unei clipe care curând va muri.

Dacă n-ar fi toamna atât de lungă aş geme de frunze fornăite strident în toate rigolele. Sigur că până la urmă iarna tot vine, cum vine fazanul în bătaia puştii pe câmp, dar e altfel, în lume şi în întrebare e altfel, iar ziua e ca un răspuns, când iubeşti. Atunci Dumnezeu umple aerul cu franjurii Săi şi îl flutură la fereastră. Doamne bun, fă-mă deodată drapel!


Psalmul de sub perfuzor 23

octombrie 27, 2008

Felul iubirii de a fi se cheamă flacără. Şi inima trece prin ea ca la circ. Împotrivindu-mă şarpelui, am băut durere în loc de venin, ca să o pot numi bucurie. Erai, Doamne, în toate astea, şi Te mirai cum de nu înţeleg ploaia niciodată când bobul ei mi se odihneşte pe obraz.

Trec de la un fluture la altul ca să ştiu vântul de-a lungul lui, în vreme ce Tu mori ca să îmi poţi acorda alăuta cu notele ploii. Nicăieri nu răsun mai frumos decât la capătul câte unei răbdări. Să mă trezeşti cînd învii, Te rog! Şi îmi las inima să adoarmă sub golgoţii măslini.

De aceea iau aleluia şi o fac stup cu mierea pe dinafară şi cu aerul înţepenit la urdinişe ca o respirare buclucaşă, de aceea iau veselia ei drept arc, iar lauda ei drept săgeată de tras măreţie din gurile pruncilor. De aceea Îţi cânt ziua din toate întâmplarile ei, iar noapte din toate visele, de aceea: fiindcă sunt fără de număr, ca stelele cerului, în inima mea. De aceea…


Psalmul de sub perfuzor 22

octombrie 26, 2008

Pagina pe care scriu seamănă prea mult cu aripa unei corăbii. Alintată de vântul cald e coca iubirii… Când coastele unei priviri de albastru se-nfruntă, înseamnă că anii mei încă străbat însetări de pământ.

De atâta departe pasul mi s-a uscat ca de o arşiţă a cunoaşterii prea târzii. Încolo nu înţeleg prea mult, poate doar pe silabe, numele meu. Îl las unde e ca să-l spună zădufurile zilei până la capăt, ca pe aburi. Doamne, de ce tropăie îngerii când ajung, de parcă sunt plini de zăpadă pe cizme? „Aşa e în vis”, îmi răspunzi.

Şi deodată înfloresc toate colţurile cu amintiri, ca holdele vara. Nu, n-am cum să încurc anotimpurile, Dumnezeu e unul singur. Iubirea Îi ţine loc de sanda, pe o vreme ca asta. Doamne, nu sunt vrednic să-Ţi dezleg curelele încălţămintelor. Nici măcar sforile propriei vieţi nu le ştiu trage. Încalţă-mă Tu!


Psalmul de sub perfuzor 20

septembrie 26, 2008

Vin de departe şi nici nu ştiu, halatul alunecă pe mine de atâţia ochi curioşi, lumea e o excrescenţă dureroasă, curioasă, a propriei dezamăgiri. Vin de aşa de departe, că sucul băut este parcă tras din sticlă cu praştia, iar împrejurimile nu-mi mai sunt familiare.

Doamne, revino-mi şi fă-mă, de cum vin prinde-mă, aici trec, dincolo trece-mă. Aşa îngaim, dacă îndrăznesc, dacă nu, disperarea mă mănâncă aşa cum o haită de lupi mănâncă un cerb.

Ai milă de mine, Dumnezeule! Ce nu văd eu, arată-mi. Şi nu văd nimic din ce e dincolo de mine. Nu mai e mult şi clinchetul unui înger va însoţi chipul meu pe cărări adumbrite de propriile-mi fapte, spre zenitul propriei mele credinţe. Fă-l, Doamne, fereastră, acest clinchet, poate e să trec…


Psalmul de sub perfuzor 19

septembrie 18, 2008

nu voi confunda niciodată perfuzorul cu asistentul medical
cum face albul salonului de spital când eşti trist şi gândul morţii
te abate de la credinţa ta de te-ai lua de piept cu mirarea
că totuşi ai apucat să spui zilelor tu

asta nu e decât o disperare absurdă ca şi cearşaful murdar
sub care oasele tale învaţă răbdări îndelung curgătoare
ca fluviile de pe o hartă când nu ştii încotro curge viaţa
şi asistentul medical încă îţi face semn cu palmele înţepate
de aceea lumea e ca un drapel fluturat uneori
pe o învingere ca o realitate

aşa iei de câlţi fiecare secundă şi o îndeşi în salteaua uitării
erai cap de familie tată de prunci erai
acum bruschezi cu privirea fiecare muscă de pe tavan
ca pe o tentativă de trai conştient de nimic
sau ca pe o ţeavă de eşapament a iubirii

dar nu confunda perfuzorul cu asistentul de spital
şi nu mai moţăi când vine ora de vizită şi se dau
ferestrele la aerisit


Psalmul de sub perfuzor 17

august 12, 2008

Când un semen de-al tău îţi simte inima şi Îl vede acolo pe Hristos e ca o escapadă într-o minune: nu mai ştii ce să crezi despre tine. Te întrebi ce merite ai de te iubeşte Domnul aşa de mult… Dai tare din aripile credinţei de parcă acum începi să zbori şi eşti fericit. „Tată, Doamne al cerului şi al pământului; Te laud pentru că ai ascuns aceste lucruri de cei înţelepţi şi pricepuţi, şi le-ai descoperit pruncilor. Da, Tată, fiindcă aşa ai găsit cu cale Tu.” Şi privesc lumea printre degete, de fericire. Ca un prunc, exact ca un prunc!

liniştea mă înconjoară în mijlocul durerii lumii şi nu o mai ştiu, durerea aceasta, şi merg înaintele toate cu inima alintată de cer. Ştiu că şi azi voi picoti sub perfuzie, că seara e fiindcă vine noaptea, că îmbătrânesc şi eu, oricât de exact ca un prunc mi-ar fi sufletul. Dar cine m-ar putea extrage din dor ca pe o măsea de aruncat?

Îmi place să mă aglomerez în iubire cum cloştii îi place să-şi numere puii, negri sau albi, porumbaci şi golaşi… Să le piu-piu o mică bucurie din bucuria mare pe care o am de la El!
Uneori plânge. De ierusalim amar, de-aia plânge… Şi ecoul răsună ca un suspin: „De câte ori am vrut să strâng pe copiii tăi cum îşi strânge găina puii sub aripi, şi n-aţi vrut!”


Psalmul de sub perfuzor 16

august 11, 2008

Atâta am chemat Numele Tău în inina mea, că teancuri de îngeri abia încăpeau. Fiecare era cât o fericire deplină, iar eu mă închinam tresărid ca o dimineaţă de mai, din rândunici. Doamne, mare e zborul Tău peste inima mea. Dă-mi târcoale ca unui cuib şi mă locuieşte!

Când îmi era gata să cad, ca unui pui, aduceai sub mine un nor de smarald, sau de porfir, sau de jad, că nu cădeam decât până la genunchi, cădeam pe genunchi, cădeam deodată, de o lacrimă. Apoi făceai minunea şi se strâmbau vecinii de zâmbetul meu, sau tresăltau munţii.

Stoarceţi-mă, ani, ca pe buretele îmbibat cu oţet şi cu fiere, dar stoarceţi-mă pe buzele Lui, ca să mă guste şi gustul să-I rămână în moarte şi în înviere, până ajung eu, că tare sunt rău şi El viaţă! De aici încolo e dor de o coborâre de pe cruce ca o lăsare la vatră a morţii. De aici înainte cresc maci.


Psalmul de sub perfuzor 15

august 9, 2008

Sunt în umbra întrebărilor şi adorm de la perfuzia asta cum adoarme vrabia de la un timp. Totul este nerăbdător şi flămând. În capătul coridorului siluetele morţii beau ceai.

Doamne Isuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, ai milă de mine păcătosul. Secundele cară parcă ceva sau pe cineva, când sar gardul spitalului să înjunghie măşti. Dacă n-ar durea atât, fruntea plină de sudoare n-ar fi a mea.

Apleacă-te sub adevăr, asta e ultima analiză, îmi spune zâmbind şi mă împinge uşor. Dar şi adevărul tremură? Îl întreb. În stânga Lui, Dumnezeu Îl ridică de fraţi cu atenţie încordată ca o săgeată-n iubire, la maxim.

„Maxim” înseamnă cruce. Eu visez un gând amar de muritor împotrivit propriei cărni. În curând va veni eliberarea, iar eu încă adorm. Contează că-s acoperit de perfuzor? Doamne, vezi…


Psalmul de sub perfuzor 14

august 8, 2008

Geana de lumină era de la salonul vecin, iar noi, aliniaţi ca ştiucile după un pescuit îmbelşugat, ne potriveam ceasurile de parcă ora venea întotdeauna la fix. Ezitam să înţelegem ca atunci când mănânci migdale amare. De la inimă împotrivă, scări coborâte de oameni înfrânţi lunecau. Doamne, deschide fereastra!

Şi susurul blând şi subţire înfoia cearşaful murdar al trupului meu, deschizându-l ca o ecografie. Doamne, spune-mi şi mie: a mai rămas acolo măcar o tăcere adâncă, o alăută de înger călător, un pieptene sfânt pentru pleata iubirii? Oh, nu! Nu, omule, nu. Nu ştiai că numai Eu pun la loc dislocarea-nţelegerii?

Peste asfaltul încins de afară venea taxiul plecării cu îngerul la volan. Mai ştiu adresa? „Căci Eu mă duc să vă pregătesc un loc, pentru ca unde sunt Eu să fiţi şi voi cu mine.” Ora se făcea zi şi ziua se făcea împletire de diamant. Nu mulţi aveau speranţa pe dinafară. Trebuie să ieşi din operaţie, mai întâi…


Psalmul de sub perfuzor 13

iulie 14, 2008

Eşti, Doamne, cu ochii pe mine, cum prin valea umbrei morţii colind, eşti plin de inima Ta şi de ochi de jur împrejur, că lumina e ca pulberea de pe drum. Vesel sau trist cum sunt, mă suni ca pe o sunătoare de prunc, de zâmbesc îngerii.

Iartă-mă, Tată, cu unul dintre gândurile Tale, iar cu celelalte ia-mă pe după umeri. Fiul risipitor avea tălpile pline de praf… Eu am creştetul. Între mine şi Tata creşte o lacrimă şi nu ştiu exact dacă e a Lui sau a mea. Sau a noastră.

Când ne privim în ochi nu mai vine seara. Ce vâltoare de iubire face din mine fulg? Nu ştiam că inima Ta pluteşte… Iartă-mă de privelişti şi ţine-mă ca pe o fotografie în care a rămas doar izvorul.


Psalmul de sub perfuzor 11

iulie 9, 2008

Fii bobul de rouă ce mă udă în zori, până-mi dau aripi, până-mi dau flori… Nu visa niciodată mai mult decât doi şi voi şti totdeauna că noi… Şi voi şti totdeauna că sub sâmburii goi e ca liniştea-n pajişti vâlvoi…

De aceea, cât e, tot adânc îmi va fi chipul luminii din cereşti temelii şi-ţi voi spune mereu răspicări de simţiri, ca atunci când pe sârmi de iubire mă-nşiri… De mă cânţi, clavecin de străbateri mă fac, aşa cum se face rădăcina copac.

Şi mă curăţ de spaime în senin adevăr de rămâne privirea o culoare de măr pe o ramură de cald heleşteu în care S-a-mbăiat Dumnezeu. De aceea nu te mai saturi de oglindiri, cum nu se mai satură nuntirea de miri, sau o poveste de un roş împărat odată ca niciodată-ntâmplat.

Când cânta-va finalul simfonia-pahar noi vom şti că nu l-am băut în zadar. Noi vom şti că durerea din om e ca mărul cel copt dintr-un pom: se-mplineşte la gust, dacă-l rupi şi-l mănânci, însă moare şi încolţeşte din nou, dacă-l arunci…


Psalmul de sub perfuzor 10

iulie 9, 2008

Nu zboară pietrele nearuncate, aşa spunea şi întindea mâna după câte una mai rea. Eu mă făceam mic, mic, nici nu ştiam cât de mic până nu începea să bată vântul: în praful stârnit eram acasă.

Apoi împrăştiam praful acela pe ultimul drum. Singurul pe care-l ştiam. Doamne, dacă vei trece pe aici, vezi că-s şi eu în dudul de sub perfuzor. Vezi că obişnuiesc să-mi plâng de milă. Şi că mă sperie toate alea.

Ştiu că nu sunt singurul, că lumea e plină de drumuri prăfuite, dar urmele paşilor Tăi nu fac decât o cale emausă, de la izvor la speranţă… De întors nu mi-a spus nimeni nimic. Aşa că încep să alerg.


Psalmul de sub perfuzor 9

iulie 7, 2008

Cu tot încetul mirat de melcii privirii, tare aş vrea să înţeleg perspectiva… Cineva a denumit ziua de mâine a zilei de azi cu Sine şi de atunci spunem în şoaptă că vom. Nimeni nu ne întrece la asta.

Nu e mare lucru de înţeles, doar că gândurile noastre sunt jos, ciugulind ca orătăniile pleava generaţiilor trecute. Care generaţii au murit. Aşa ar trebui înţeleasă ziua de mâine, cu hamurile animalelor de povară ale vremii în dinţi. Şi cu zăbala iubirii pe faţă.

Restul e ca tragerea piciorului stâng: cu atât mai necesar e dreptul! Că mintea poate şchiopăta. De iubit, se iubeşte cu inima. Încercaţi!


Psalmul de sub perfuzor 6

iulie 5, 2008

prietenului Daniel Fărcaş, la Cluj

De când eşti perpendicular pe iubirea mea, Dumnezeule, toţi prietenii îmi suspectează ploile de câmp mănos şi zările lor de răsărituri eliberate.

Cineva spunea că toţi inorogii poartă un corn pe cap… Nu e aşa. I-a privit soarele prea mult la ieşirea din poveşti, că le-a rămas o rază înfiptă-ntre ochi, de-aia plouă inexplicabil.

Când Dumnezeu vine perpendicular pe iubirea mea cu inorogi sentimentali şi mănoşi, aşa sunt eu: trag de nota do până prinde perfuzorul să cânte.