Câtă mână are Dumnezeu?

iunie 20, 2008

Nu cu foarte multă vreme în urmă, Corina (a mai venit ea pe aici cu tot felul de chestii faine) mi-a trimis un pps. Aşa obişnuieşte ea, să-şi bucure prietenii cu câte ceva frumos. Se chema Marţipan Babies şi prezenta câteva lucrări ale Camillei Allen. Ideea şi realizarea, excelente.

Am căutat-o pe Camille Allen pe Youtobe şi am găsit asta:

M-a impresionat atitudinea de totală şi inconştientă abandonare într-o idee de mână de sprijin, aşa cum Tatăl nostru ne-a sculptat pe noi…

Din nefericire am crescut. Ne-am umflat de mândrie, ne-am umplut de păcat… Nu mai avem nevoie de sprijin. Până şi Babies ai Camillei au…

***

mare Îţi este liniştea când răsari
lunca râului vieţii păscută e de iubire
Doamne al oştirilor ce bătălie a purtat
roşul vinului tău venele de cale lactee
când Îţi câştigai un om o armată de oameni
o infinire de oameni cât suferinţa

dacă întrebi de care parte a luncii
râului vieţii doare chip de iubit
ia-ţi crucea şi vino încă tresar
urmele paşilor Săi în iarba fierbinte
ca o palmă în care dorm prepeliţe


Palmele Duhului Sfânt şi poezia creştină

februarie 16, 2008

megatron.jpgÎmi place entuziasmul multor tineri care încearcă să scrie, să descrie şi să se descrie prin poezie. Dar vine un moment când, dacă ei continuă, iar scrisul lor nu rămâne o activitate cu iz de bancă de biserică, constată că exact aceleaşi sentimente le pot avea şi acasă, şi în parc, şi la dejun, şi la prânz, şi la cină, atunci când liniştea sau zgomotul, bucuria sau suferinţa, dragostea sau amărăciunea lipsei ei, vor depăşi bariera tăcerii.

Poezia adevărată se trăieşte, se bea şi se mănâncă, fiindcă este una dintre feţele cele mai strălucitoare ale diamantului numit viaţă. Poate fi întoarsă cu faţa la orice, va reflecta orice cu puterea întregii vieţi, dar, ca această reflectare „să ia ochii”, ea trebuie şlefuită.

Nu e suficient „un gând” care să ne dea începutul sau sfârşitul unei poezii, nu e suficientă „turnarea cu tolcerul”, cum se exprima cineva, mai e nevoie şi de modelarea acestui tolcer.

Nu e suficient „să luam cuvântul”, mai trebuie să şi spunem cu el. Domnul Isus „a luat cuvântul”, apoi „a spus”… Poezia poate fi un fel de spunere a cuvântului, a Cuvântului, a Logosului „luat”, asumat.

În atmosfera Duhului lui Dumnezeu eu pot să lucrez la strung, pot controla biletele în autobuz, pot sta la masă cu familia, ori pot sta în biserică. Sau pot crea. Iar creaţia mea va fi ca El: mângâietoare, orice trăire ar reflecta ea…
 
Duhul Sfant are palmele fine, să poată mângâia eficient pe oricine, oricat de sensibil i-ar fi obrazul. Ori să-i dea câteva palme, după caz…

De ce n-ar fi poezia scrisă de cei plini de El, asemenea Lui? Adica fină, slefuită până la strălucire…?

De ce n-ar fi spusa poetului creştin doritoare de perfecţiunea palmelor Duhului Sfânt?