Avalanşa de gânduri

februarie 12, 2009

Dacă aş şti de unde vin gândurile şi câte dintre ele nu sunt ale mele, aş şti ce e aia „revelaţie”. Dar nu ştiu. Nu ştiu acum. Probabil că voi afla atunci când Îl voi vedea pe Stăpânul revelaţiei. El spune în Isaia: „Căci gândurile Mele nu Sunt gândurile voastre, şi căile voastre nu Sunt căile Mele, zice Domnul. Ci cât Sunt de sus cerurile faţă de pământ, atât Sunt de sus căile Mele faţă de căile voastre şi gândurile Mele faţă de gândurile voastre.”
Până atunci îmi dau tot felul de răspunsuri la tot felul de întrebări. Scriu la jurnalul acesta şi mă gândesc că nu-l voi termina niciodată. Cine se apucă de scris iubirea, nu-i dă de capăt. Din simplul motiv că iubirea e mai mare decât oamenii şi nu încape în viaţa lor decât peste… Adică plutind. De fapt, iubirea este altceva decât sunt oamenii şi nu li se supune. Doar când este găsită prin credinţa vie, făcătoare, frăptuitoare… „Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni…” Slava e a Domnului. A Lui e Gloria, a Lui e lauda. Numai El se poate lăuda!
Dar de unde-mi vin gândurile, până la urmă? Care e cuibul lor? Unde se duc? Păi… în alte gânduri. Se tot plimbă în mintea mea, sau stau şi aşteaptă până devin fapte. Sau pier în uitare. Eu aleg care din ele devin fapte. Faptele bune sau faptele rele au fost mai întâi gânduri. Gândurile posedă o energie extraordinară. Pot omorî pe cineva.
Dumnezeu Îi spune lui Cain înainte de a făptui fratricidul: „Nu-i aşa? Dacă faci bine, vei fi bine primit; dar dacă faci rău, păcatul pândeşte la uşă; dorinţa lui se ţine după tine, dar tu să-l stăpâneşti.” Cum adică? mai întrebam aici. Când faci răul, acesta nu e păcatul însuşi? Păcatul nu e înăuntru, doar pândeşte la uşă? Devine dorinţă care se ţine după tine, are voinţă şi energie proprii? Şi poate fi stăpânit?
Dacă ai mâncat aguridă… De-aia ţi s-au strepezit dinţii! Cam aşa cred eu că vine. „Vezi, omule? Acum vezi urmarea neascultării tale? Ai vrut să fii ca Dumnezeu, să cunoşti binele şi răul. Acum ştii. Ştii, cu preţul neascultării, a ignorării cu bună ştiinţă a Legii lui Dumnezeu. Acesta este răul. Păcatul era unirea cu înşelătorul.… De-acum el va pândi mereu la uşa cărnii şi sângelui. Gândurile tale vor deveni arme ale unei permanente lupte între binele şi răul pe care le-ai cunoscut şi vor duce la pieire veşnică. Tu vei fi arena acestei confruntări. Dar poţi învinge, dacă vrei. Dacă vrei suficient de tare.”
Domnul vedea înfruntarea aceasta. Vedea eforturile supraomeneşti, supranaturale, de distrugere, ale răului. Vedea şi încercările bietului om de a stăpâni stihiile vrăşmaşe din propria-i fiinţă nevolnică. Vedea urmările căderilor repetate şi vedea abandonul definitiv al amărâtului. Vedea şi Îl durea. Îl iubea pe om cum numai un Dumnezeu poate iubi. Cu toată veşnicia Fiinţei Sale.
„Uite, a zis. Acesta este Fiul Meu preaiubit… Cel care va ridica păcatul, va scoate răul din creaţie… Credeţi în El şi veţi scăpa. Nu mai aveţi acuitatea de la început a simţurilor, dar vi-L dau pe El ca să credeţi. Să-l puteţi stăpâni pe amăgitorul şi dorinţele lui pătimaşe de distrugere şi ură.”
Cum, veţi spune, înseamnă că iubirea pentru Fiul Său nu era tot atât de mare ca iubirea pentru noi? Dragii mei, nu adunaţi mere cu găini! Iubirea de Fiul Său era iubirea Lui Dumnezeu de Sine, Gloria Sa Însăşi, la care trebuia să renunţe ca să o poată recâştiga, să-Şi asume chipul şi asemănarea, să se facă om, să sufere toate repercursiunile presupuse de înstrăinarea umană, de păcatul nostru, El, Cel fără de păcat, pentru a ne face nouă posibilă credinţa. Pentru a arunca vina în marea uitării. Să rămână în imposibil şi inutil fiinţele cele imposibile şi inutile. Nerostirea să nu se amestece cu rostirea, le vremea împlinirii Planului…
El a semănat grâu bun şi curat, în ţarina Sa, dar iată-l amestecat cu neghină. Va veni însă vremea secerişului.
Iubirea faţă de lume este altceva. De aceea nu pot fi comparate. Iubirea faţă de lume este Glorificarea. El a ales, iar alegerea Sa este veşnică. Oamenii au această menire de care nu pot scăpa datorită iubirii Sale decât în „mânia” unui autoblestem veşnic: menirea de a-L mărturisi şi de a-I slăvi Numele.
„Pentru Numele Meu, nu pentru faptele voastre, v-am salvat şi încă vreau să vă salvez.” Ce înşelătorie, mântuirea prin fapte…! Dar oamenii fug de iubirea aceasta datorită împietririi inimii lor. Ce dispreţ faţă de o iubire atât de mare! El nu Se schimbă. El este acelaşi ieri şi azi şi-n veci. Doar faptele noastre se pot schimba. Se pot schimba, dacă mintea noastră se schimbă.
Cum? Voi ajunge şi acolo, cu voia Lui. Acum vorbeam despre gânduri. Domnul Isus spune că „…ori şi cine se uită la o femeie, ca s-o poftească, a şi preacurvit cu ea în inima lui.” Nu aspectul particular al problemei ne interesează acum. Ci vom vorbi despre altceva… Despre un salt semnificativ.
Când Dumnezeu îi vorbeşte lui Cain, admite că răul există, că s-a împământenit, aş spune… Că inima omului este împietrită. Că omului îi trebuia o Lege… Până la urmă semnul lui Cain este un prototip al acestei Legi. Dar Domnul Isus era Salvarea. El era eliberarea de sub faptele Legii ca singur şi veşnic împlinitor al ei. Şi El era Acela care despietrise această inimă împietrită a omului. De aceea putea ea fi privită ca responsabilă, acum. Fiindcă El o făcuse aidoma inimii lui Dumnezeu, pe placul Lui. O inimă creatoare.
Un gând al ei este, înaintea cerului, o faptă purtătoare de semnificaţii veşnice. Este purtătoare de Hristos şi trăieşte în Hristos. Este o inimă de Cuvânt. Gândurile ei prind viaţă. Nu mai este o inimă de piatră. Dar asta se întâmplă numai prin Hristos. Nu prin faptele firii, ale cărnii. Ea este neputincioasă. Acum inima omului poate fi văzută de Dumnezeu şi în înăuntrul ei. Nu mai e de piatră. Iar acolo se acund gândurile. Poftele… Dorinţele păcatului. Numai credinţa le poate învinge. Numai duhul plin de râvnă pentru fapte bune… Duhul modelat de credinţă…


Poza de pe plajă

ianuarie 23, 2009

poza-de-pe-plaja.jpgÎmi amintesc o excursie la mare, demult… Era pe plajă un fotograf cu nişte siluete umane din carton, sau altceva de felul acesta. Pe o faţă erau pictate frumos, să imite corpul omenesc. Dar aveau o gaură în locul unde ar fi trebuit să fie faţa: fruntea, ochii, nasul, buzele, bărbia… Acolo clientul îşi îndesa obrajii, zâmbea, iar fotograful îi scotea o poză în care era el, dar cu alt trup. „Grozav!”, mi-am zis, şi am dorit imediat să am o poză cu mine altfel. Să vadă prietenii mei şi să se distreze. Şi apoi, e aşa de interesant să fii altfel! Era aşa de simplu… Doar te lipeai în dosul cartonului şi puneai faţa în gaură.
Numai că pe dosul cartoanelor acelora nu era pictat nimic şi erau tare murdare… Nu ştiu cui îi venise ideea năstruşnică să toarne pe spatele cartoanelor ceva unsuros şi negru, vaselină ori ce-o fi fost, că toţi cei ce făceau poze acolo plecau murdari. De câte ori priveam poza aceea sau o arătam altora, îmi amintea şi de cât de greu am scos mizeria aia de pe mine. Ce e mai rău e că avem asemenea cartoane in noi. Le spunem, alintându-le, subiectivităţi. Dacă n-ar fi aşa, n-am sta mereu în faţa oglinzii, să vedem daca suntem tot cei pe care-i ştim, sau altfel, daca ne-am murdărit sau nu, ori pur şi simplu ce mască să ne punem azi, cum să ne ascundem mai bine… Să ascundem, ce? De ce? De cine? Până când vom purta poza făcută la mare?
Unii adună albume întregi cu astfel de poze. Dar cei mai vulnerabili sunt cei tineri. Neliniştea caracteristică, energia ca şi nevoia lor de a-şi clarifica aspectele vieţii, secretele propriei fiinţe, îi fac vulnerabili. „Păcat de el!” spun oamenii mari şi importanţi din jur. „Păcat de el!” spun părinţii, uluiţi de cel pe care-l văd acum cu totul altul decât înainte. „Păcat de el!”, spune Dumnezeu, dar nu compătimind, ci trăgând o concluzie şi un semnal de alarmă. Această concluzie se impune. „Nu-i aşa? Dacă faci bine, vei fi bine primit; dar dacă faci răul, păcatul pândeşte la uşă; dorinţa lui se ţine după tine, dar tu să-l stăpâneşti.” Aşa scrie în dosarul primei crime din istorie. Scrisul e al lui Dumnezeu. Dar nu înţeleg… Ce vrea să spună? Răul, păcatul, dorinţa lui… Nu-s tot aia?

„Dorinţa lui se ţine după tine…”

A fost o zi când ochii omeneşti au văzut existenţa. Existenţa din ei şi dimprejurul lor. O privire absolut obiectivă îl despărţea de orice durere. Dumnezeu îl întocmise pe Adam asemănător Sieşi, purtând în el principiul absolut al binelui, al curăţiei, al încrederii. Adam nu putea vedea altceva, decât ce era în el şi în jurul lui: lumea absolută şi adevărată a binelui. El nu avea nevoie să facă poze trucate pe plajă. Binele, adevărul, frumuseţea lui Dumnezeu erau oglinda lui de fiecare clipă.
Lumea era plină şi completă. Totul era „foarte bine”, spusese Dumnezeu. Lumina, pământul, apele, plantele şi animalele. Şi mai ales el, Adam, încununarea creaţiunii Sale, replica în exteriorul creat a lui Dumnezeu Însuşi! Purtând chipul şi asemănarea Sa ca pe o pecete pe care El a pus-o pe tot ce făcuse. Căci subiectivitatea lui Dumnezeu este El Însuşi. Atunci, de unde am apărut noi, plini de dorinţa de a fi altceva, de a avea altceva, gata oricând să plătim cu noi înşine un alt chip şi o altă asemănare?
Adam nu era cum suntem noi azi, la început. Nici nu avea cum să vadă răul… Era ceva total străin de el. Vedea şarpele, da, doar el îi dăduse nume. Pe acest animal l-a ales răul pentru a se revela şi a-şi face simţită prezenţa. Poate şi fiindcă era purtător de otravă. Ce altceva se poate identifica cu răul mai profund decât otrava distrugerii şi a morţii? Răul se făcuse atunci, înainte de Cain. De atunci „dorinţa lui se ţine după tine”. Despre asta vom mai vorbi.
Dumnezeu numeşte ascultarea de o astfel de dorinţă, „păcat”. Aşa că putem şti ce este, de unde vine şi cum se manifestă păcatul. Gândirea nu este păcat, dar rezultatul ei poate fi o poză de pe plajă. De ce? Intervine subiectivitatea. Adică altceva decât ai fost creat. Păcat este orice intră în contradicţie cu acea condiţie umană perfectă, creată de Dumnezeu. În dosul lui e cineva care face ca gândurile omului să pornească de la realitate, dar să ajungă la împlinire cu totul altundeva decât normal.
O anecdotă care m-a amuzat copios într-o vreme, dar care acum mă îndurerează la fel de mult, povesteşte despre un om care mergea cu maşina printr-o pustietate. La un moment dat a explodat un cauciuc. A făcut el ce-a făcut şi a repus maşina pe roate. Dar n-avea o pompă să umfle roata. Ştia însă, nu foarte departe, un motel. Aşa că a început să împingă maşina, gândind: „E în regulă, merg la patronul respectiv, îl rog să-mi împrumute o pompă, îi plătesc şi plec mai departe.” Toate păreau în regulă. „Dar dacă tocmai a avut ceva probleme şi e supărat şi refuză să mă ajute, ce mă fac?” se îngrijoră el… „Ei, n-o fi chiar aşa!” îşi zise, râzând de propria-i nălucire. „Dar dacă s-a certat cu nevasta şi mă jigneşte, ori mă înjură…? Nu se poate, nu e vina mea, o fi având el un minim de bun simţ… Şi totuşi… Se poate ajunge la violenţă… Să dea în mine!? Da’ ce-i fac? Îi cer o pompă şi gata!” Şi gândind aşa, ajunge la locul cu pricina, deschide uşa şi strigă: „Ştii ceva, măi nene? N-am nevoie de pompa ta!” Aşa lucrează răul cu mintea omenească… Nu e… păcat?! Stă lipit de ea şi caută mereu să o deturneze. Oare poate fi întrerupt undeva cursul unei astfel de evoluţii?

„…dar tu să-l stăpâneşti.”

Creştinii ştiu toate acestea. Şi mai ştiu că este soluţie pentru problema păcatului. Sau ar trebui să ştie. Nu căi ciudate, lecţii de gândire pozitivă, surogate mai mult sau mai puţin literare, ci Însăşi Calea! Cel ce „a fost om ca şi noi, dar fără păcat.” Cum a făcut? Poate că nu vom înţelege decât când ne va spune El. Ce a făcut, asta-i important. A făcut posibilă împotrivirea. Chiar a conferit cu autoritate pe cel care doreşte şi încearcă să se opună păcatului.
Vreau să spun că se poate şi altfel. Pot să fiu interesant şi divers fără să fac poze pe plajă. Pot să-mi umflu roata şi să plec mai departe liniştit. Pot să mă văd într-o infinitate de oglinzi, privind într-una singură, şi în fiecare să fiu acelaşi şi altfel… Vrei să ştii cum se face asta? Întreabă-L pe El! Priveşte în Oglinda pe care El a dat-o: Fiul Său. Cuvântul Său.


Lupta cu ispita

iulie 30, 2008

Ispita nu e păcat. Dar ispita poartă în virtual păcatul şi moartea.

Adam nu era cum suntem noi azi, la început. Nici nu avea cum să vadă răul… Era ceva total străin de el. Vedea şarpele, da, doar el îi dăduse nume. Pe acest animal l-a ales răul pentru a se revela şi a-şi face simţită prezenţa. Poate şi fiindcă era purtător de otravă. Ce altceva se poate identifica cu răul mai profund decât otrava distrugerii şi a morţii? Răul se făcuse atunci, înainte de Cain. De atunci „dorinţa lui se ţine după tine”. Aceasta este ispita: dorinţa de a te simţi bine… prin rău.

Dumnezeu numeşte ascultarea de o astfel de dorinţă, „păcat”. Aşa că putem şti ce este, de unde vine şi cum se manifestă păcatul. Gândirea nu este păcat, dar rezultatul ei poate fi. De ce? Intervine subiectivitatea. Adică altceva decât ai fost creat. Păcat este orice intră în contradicţie cu acea condiţie umană perfectă, creată de Dumnezeu. În dosul lui e cineva care face ca gândurile omului să pornească de la realitate, dar să ajungă la împlinire cu totul altundeva decât normal.

Vestea cea bună este că orice ispită poate fi depăşită prin puterea omului. Cum se face asta?

Orice ispită e însoţită atât de potenţiala cădere cât şi de potenţiala izbândă. Numai voinţa noastră face diferenţa. Vrei să fii biruitor în lupta cu păcatul, care e boldul morţii? Atunci învaţă să lupţi cu ispita!


Impresii poetice

noiembrie 20, 2007

A treia „replică”

Flori carnivore

De cele mai multe flori te poţi apropia fără frică. Numai unele sunt flori carnivore…
Îmi aduc aminte o ilustraţie dintr-un almanah vechi pe care l-am văzut pe când eram copil, la bunici. Un om ţinea o pisică atârnată deasupra unei plante.

Era şi o povestire despre cum alimenta omul planta respectivă: cât era doar un lujer firav îi prindea muşte şi i le oferea. Apoi broaşte, şoareci, păsărele… A ajuns la pisici şi câini, pe care planta le înfuleca de nu mai rămânea nimic. În cele din urmă el însuşi, nefericitul botanist, a căzut pradă propriilor experimente… A alunecat şi a ajuns între ramurile plantei sale şi între ventuzele ei carnivore.

Mi se părea nedreaptă, crudă, toată povestea. Pe atunci încă nu ştiam cum se dezvoltă păcatul, cum îl alimentăm zi de zi şi cum ajunge apoi să ne înghită. Acum ştiu. Doamne, fereşte-ne de cel rău!

TS:
Cum miroşi o floare fără să o ofensezi?
IP:
Când gingăşia creşte pe-un lujer de lumini,
Doar închinarea poate parfumul să i-l guste,
Sau dacă intri-n floare direct prin rădăcini,
Ca strop de rouă frântă de nările înguste.

***
dacă toate florile ar mânca oameni întregi
am fugi de grădinile botanice dar nu
unele chiar se sperie când vrei să miroşi
parfumul de aceea s-a dat un decret puneţi-vă mănuşi
acoperiţi-vă cu aer curat şi nu faceţi ţăndări închipuirea
şi spinii fac flori uneori cele mai frumoase flori
cele de pe fruntea Lui care dor ca lăncile

la orice floare se ajunge prin rădăcini
Doamne, potriveşte-mă crucii când înfloreşte fă-mă rouă
sorbită de rădăcinile spinilor din coroana înfiptă
în taina Lui


Impresii poetice

noiembrie 1, 2007

Astăzi plouă…

***
plouă ca inima când ai lovit iubirea în toamna ei
şi i-ai spus altceva de exemplu că nu erai tu
încerci să îndupleci sufletul să scârţâie mai încet
ca să poţi auzi muzica stelelor
ca să poţi răscumpăra măcar un acord un do major
să-ţi clădeşti libertatea pe el

nu mai poţi merge să semeni ridichi plouă prea tare
pe beldia cumpenei nu mai stă vrabia
găleata nu mai coboară în burta fântânii
noroiul a urcat până la jumătatrea privirii

numai Dumnezeu mă mai scoate de-aici spui
şi mai îndeşi un pas în mocirlă cerul stors
cade la urmă odată cu ploaia cu inima ta cu iubirea


Un fel de campanie electorală

octombrie 6, 2007

Ce-i drept, la timpul tinereţii mele nu mă gândeam că voi avea blog… Nici nu auzisem de internet. Nici nu visam. Copiii de azi ştiu imens mai multe decât ştiam eu la 25 de ani. Iar posibilităţile de a păcătui au crescut proporţional cu cunoaşterea. Numai calea spre mântuire e aceeaşi.

Dar nu e cazul să ne închipuim că firea omului era mai altfel… Asta nu s-a schimbat nicicum în tot îndelungul istoriei omeneşti. Aceeaşi răutate, acelaşi egoism, aceeaşi atitudine brutală faţă de restul creaţiei lui Dumnezeu, care a dus la inventarea cuţitului, a sabiei, a crucii, a terorii…

Nimic din ce nu e EU nu trebuie să mă stăpânească! Aşa a înţeles omul libertatea. Nu a înţeles niciodată că acest EU era deja stăpânit. Nu înţelege nici acum. „Veţi cunoaşte adevărul şi adevărul vă va face slobozi.” Ne mirăm de indolenţa românească. Dar ea nu e numai românească. E universală. E Nero care dă foc Romei ca să pună altă Romă în loc. E omul care aprinde gunoaiele ca să facă loc altui gunoi… E un fel de campanie electorală.