Ştiţi când a picat întâi martie la Dumnezeu?

martie 1, 2009

Îl făcuse pe om, acum îl legăna, „tăcea în dragostea Lui şi nu mai putea de bucurie”, cum spune Ţefania, îl privea, glorificându-se cu el în toate părţile…

Dar parcă nu-L iubea suficient mogâldeaţa asta, boţul ăsta de lut… Atunci Dumnezeu S-a făcut un întâi martie veşnic, toată veşnicia Sa s-a făcut întâi martie. S-a deschis la piept şi a luat o fărâmă de iubire de-a Sa pe care a prins-o cu un înger în pieptul omului.

Vai, ce mărţişor frumos ai! a clipit îngerul. De atunci omul poate iubi din toată inima. De fapt, atunci a primit-o.

Pica întâi martie la Dumnezeu…

Dedic postarea asta întâimartiului Lui şi frumuseţii lăsată de El fiicelor Evei.  Şi pe asta.

***

de nu strigai s-ar fi topit tăceri
în drumul lor de dor spre nicăieri
iar nicăieriul fără sens şi rost
de nu l-ai fi numit el ar fi fost

de nu m-ai fi numit eu n-aş avea
în lumea de pământ fiinţa mea
ca un căluş peste o gură ce
nu poate bâigui că nici nu e

de nu m-ai fi numit în zori de zi
amiaza-n jur fierbinte n-ar veni
sau seara-n nostalgia florii toată
n-ar fi aşa albastră înfoiată

de n-ai fi spus cu Tine ce-i iubirea
n-ar fi avut hălad hălăduirea
şi suferinţa jertfă legănată
n-ar fi ajuns la mine niciodată

întoarce-mă-n aluatul unei pâini
pe care-o poţi lua Isuse-n mâini
s-o frângi s-o înmulţeşti şi s-o împarţi
cu glasul Tău tăcerii celorlalţi

poezia este din volumul „Ferestrele Împărăţiei”, Hypogrammos, Oradea 2006


Locuiţi de Dumnezeu

februarie 10, 2009

Omul nu işi este viaţa, ci o are. O posedă o vreme. Domnul Isus Şi-a încredinţat duhul în mîinile Tatălui, când a fost răstignit. Duhul omului nu va rămâne veşnic în el. În lutul Adam, Dumnezeu a suflat suflare de viaţă… Ceva ce nu era de lut. Viaţa cărnii noastre nu e carne. Psihicul nostru nu e „materie superior organizată”, cum ne învăţau în şcoală pe vremuri. Sufletul omenesc nu poate fi recuperat de omenesc. Nu au aceleaşi coordonate existenţiale. Carnea e lut devenit păcătos, neveşnic. Nu există şanse sa fie recuperată prin carne şi faptele ei. Fiindcă duhul din ea nu e ea. Viaţa poate fi recuperată doar de duh. Adică de aceeaşi entitate care a dat-o. Suflarea de viaţă era emanaţia Duhului. Dumnezeu este duh. El suflă viaţă. Suflarea asta animă carnea, lutul. Apoi El îşi retrage darul. Urmările păcatului omenesc distrug carnea, oricât am incerca s-o păstrăm şi s-o dregem. Omul, chiar dacă nu se consideră păcătos, tot îmbătrâneşte şi, în final, moare. Ce l-a adus aici? Ceva care alterează lutul. „…omul nu e decât carne păcătoasă” spune Dumnezeu. El nu e viaţa lui, el o are. Dar o poate perverti. Legătura cu lutul păcătos o murdăreşte şi o condamnă la despărţirea de Dătător.

Singurul Om fără păcat, Isus Hristos, purta cu Sine singura frământătură de lut necorupt rămasă în univers. De aceea distrugerea ei a însemnat cu totul altceva decât ar însemna moartea unui om obişnuit. De aceea moartea Lui are valoare mântuitoare. Eliberarea vieţii dintr-o carne fără păcat refăcea un echilibru cosmic: viaţa a fost încredinţată iniţial unui lut fără păcat şi trebuia să se întoarcă de la un lut fără păcat, la  Cel care a încredinţat-o. Cum se răsfrânge asta asupra mea? Prin credinţă, nădejde şi dragoste. Devenind conştient de perisabilitatea cărnii mele, caut instinctiv un punct de sprijin. Singurul e viaţa mea, care nu e a mea, fiindcă e legată de perisabil. Dacă eu cred în Singurul Om care a reîntors la Dumnezeu viaţă curată, cred în puterea recuperatoare a lui Dumnezeu. Voi recunoaşte starea mea păcătoasă, dar voi avea asigurarea că va fi iertată şi voi avea îndrăzneala să cer relegarea de Dumnezeu şi să desprind viaţa mea de carnea mea, pentru a I-o retroceda curată, nepătată, aşa cum a dat-o. Pentru asta a fost nevoie de Omul Isus Hristos. Când El striga „Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?” vedea viata din El reîntorcându-se la Tatal. Moartea Sa era ceva ce nu făcea El, ci Tatăl. Asta ca, în cazul morţii noastre, să avem parte de împlinirea vieţii prin reîntoarcere la  Cel care a dat-o, nu de desplinirea a ceva făcut bine şi veşnic de Dumnezeu: desfacerea forţată a facerii dintâi a lui Adam cel perfect, creat să dureze, dar care a ales neascultarea, compromiţând lucrarea divină şi aruncând-o în vremelnic. Pentru că păcatul e o paranteză în veşnicie. Ceea ce numim „istoria omului”, asta e.

Isus a ales ascultarea. A ales sa se sfârtece El, fără motiv, pentru a anula puterea sfârtecării. Cum spuneam, procesul se desăvârşeşte, la nivel personal, prin credinţă. Daca eu cred asta, atunci voi acţiona în sensul acestei credinţe. Adica voi vedea starea total coruptă şi vrednică de distrugere a propriei cărni: toţi murim, de ce să ne ascundem de asta? Apoi vom înţelege acţiunea regeneratoare a jertfei de pe Golgota: viaţa şi-a ragăsit posibilitatea de reîntoarcere la Dumnezeu, şansa asta există şi pentru mine, iar El doreşte şi sprijineşte această recuperare. Viaţa mea ştie acum ce vrea. Tânjeşte după sursa ei, fuge de păcatul cărnii, se desprinde, mereu mai puternic, de tot ce o lega de lutul păcătos. Nu, nu e doar puterea exemplului. Isus a deschis Calea. El e uşa. Prin El se poate accede la Dumnezeu. Moartea pe care a învins-o El nu e moartea cărnii, ci perpertuarea stării de corupere a vieţii şi aruncarea ei definitivă în haosul păcatului…


Aroma de Dumnezeu

iulie 15, 2008

Întrebaţi-mă despre mine. Cât adevăr vă voi spune şi cât va rămâne nespus? Cât adevăr despre Sine ne-a spus Domnul nostru? Pe tot, veţi răspunde. El este Adevărul. Da? Cât cunoaştem şi cât nu, despre Dumnezeu? Aşa şi cu mine… Bineînţeles, la scară, şi luând în considerare că şi voi sunteţi oameni. Adică… tot la scară! 🙂

Eu am un mare avantaj: pot spune în poezie acele lucruri despre mine pe care nici eu nu le ştiu exact, fără să mint. Uneori lucrurile pot fi spuse doar atingându-le. Aşa făcea Domnul Isus când vorbea în pilde. Sau când vindeca bolnavii, atingându-i: vorbea despre o realitate a Sa, realitatea Împărăţiei Sale.

Într-o zi, orice floare de tei se rupe şi cade. Rămâne parfumul ei să mai spună ceva, un timp… Orice gând despre tei sugerează, presupune AROMA de floare de tei. Isus Hristos e AROMA DE DUMNEZEU! Aromele nu mor niciodată. Parfumul unei flori dispare. Aroma însă e ideea despre puterea unei flori, mai mult, însăşi împărăţia acelei flori. Ea nu poate dispărea. Aşa cum nu dispare o oglindă când încetezi să te priveşti în ea.


Omul ruginiu

mai 10, 2008

Alunecă-n toamnă un om ruginiu,
De parcă-i o frunză de brusture.
Stropi mari de-ntuneric de el se aţiu
Şi-ncepe tăcerea să-l usture.
 
Duce cu sine un palat de amar
Şi un iaz de-ntristare pe margine.
Sare adesea din habar în habar
A lui străvezită imagine.
 
Tac de acolo şi de nicăieri
Rare-ale lui dumiririle…
Doamne, cu ce nestemate puteri
Tu poţi să îl lege iubirile?
 
Îl ridici şi îl pui într-o naştere iar,
Un copil e acuma, un gângure…
De un Duh de la Tine l-ai făcut sanctuar
De o mare căinţă el plângure…
 
Şi iese din toamnă un om  ruginiu
Şi nici el nu mai ştie că iese.
Ca şi cum îl urmează, de el se aţiu
Fericite miresme mirese.