Gând de trist

mai 16, 2009

Cum îşi cuprinde ceru-nvelitoarea
Dorind de păsări şi de aştri lucii?
Mai sus de el, cum se ascunde marea
Ca fără forma trupului nălucii…?

Nu spun nimic şi spusa toată-i gata,
Nu ştiu nimic şi neştiut rămân.
Străpunge-n sine aerul săgeata
Cu zgomot moale ca un pom bătrân.

Se lasă tristă seara pe solstiţii,
Trec oi la pas pe veştede alei…
S-a-mpotmolit în frig nervura viţei
Şi s-a ascuns în mine umbra ei.

Aşa că tremur ca o-ncheietură
De ploaie scursă pe ferestre şui.
Mai e, din drum, o biată muşcătură,
Dar umblet nu mai am şi umbră nu-i.

Doar ceru-l văd mereu apropiere,
Mereu venire şi mereu rămas…
Măsor cuvântul cu o grea tăcere
Şi alergarea toată cu-un popas.


Picură frunze

septembrie 1, 2008

***

picură frunze nimeni nu ştie
cum se desprind din culoare şuvoi
parcă aş scrie o poezie
pe foi de iarbă direct cu ploi

picură toamna parcă-i la capăt
viaţa aceasta de care întreb
parcă aş scrie în clopote dangăt
şi-n luminişe direct cu cerb

lumea tresare de somn se-nclină
visele-n oameni nu-s decât fum
parcă aş scrie mers de felină
pe faptul serii direct cu drum

parcă e rugă întreg seninul
parcă-i pământul la ceruri dus
în lacrimă parcă rostit e aminul
şi-n şoapta din urmă parcă-i Isus


Omul ruginiu

mai 10, 2008

Alunecă-n toamnă un om ruginiu,
De parcă-i o frunză de brusture.
Stropi mari de-ntuneric de el se aţiu
Şi-ncepe tăcerea să-l usture.
 
Duce cu sine un palat de amar
Şi un iaz de-ntristare pe margine.
Sare adesea din habar în habar
A lui străvezită imagine.
 
Tac de acolo şi de nicăieri
Rare-ale lui dumiririle…
Doamne, cu ce nestemate puteri
Tu poţi să îl lege iubirile?
 
Îl ridici şi îl pui într-o naştere iar,
Un copil e acuma, un gângure…
De un Duh de la Tine l-ai făcut sanctuar
De o mare căinţă el plângure…
 
Şi iese din toamnă un om  ruginiu
Şi nici el nu mai ştie că iese.
Ca şi cum îl urmează, de el se aţiu
Fericite miresme mirese.


Dorul de corăbii

martie 7, 2008

Mi-am petrecut anii în pas alergător
tot drumul de la inimă până acasă.
Prin pustiuri, în ocolişul nisipului
mi-am lăsat urmele paşilor
şi urmele urmelor
ca pe nişte pietre de adunat pentru un zid,
si fiecare are câte o aripă de fluture în colţ.

Se făcea că era seară şi eu visam.
rezemat de umbra unei corăbii
care nu mai pleca, nu mai pleca
spre porturile pline de dorul de corăbii.

Se făcea că alunecam
printre catargele vorbitoare;
eu eram dorul de corăbii.

Oh, Doamne, ai milă de robul Tău!
Cât de singură poate să fie strigarea uneori
şi cât de mare şi de albastru
auzul care o înconjoară!
Nu mai întreb nimic,
pur şi simplu eu însumi sunt întrebarea
care se pune luminii
când loveşte pragul serii cu glezna.


Nenea, ţie ţi-a fost frig şi ai rămas aşa?

martie 2, 2008

Îi mulţumesc Corinei pentru ultimul frumos pps pe care mi l-a trimis. Nădăjduiesc să i se întoarcă sub formă de mărţisor.

În timp ce pregăteam clipul de mai jos astfel ca să vă puteţi bucura şi voi de imagini, mă gândeam…

Câtă copilărie ne trebuie ca să ajungem preferaţii Domnului nostru? Ca să oprească El tot ce ar încerca să ne ţină când vrem să-I sărim în braţe…

Cum văd copiii realitatea? Nu sunt ei adevăraţii poeţi? Ei nu ştiu să gândească altfel decât în metafore. Şi alea nemânjite cu mizeria lumii… Îmi amintesc de experimentul Zaica, poate vă voi spune ceva despre asta dacă nu mi-o lua-o altcineva înainte, sau dacă nu mi-a luat-o deja. Îmi amintesc de copilaşul acela care spunea că „sifonul este o apă cu picăţele„… Nu vă pişcă deja la limbă?

Îmi amintesc despre nedumerirea unui copilaş de vreo patru anişori, atunci când a studiat puţin mai atent realitatea care eram eu. Din cauza bolii, tremur.

El m-a privit, m-a privit un timp, apoi m-a întrebat: „Nenea, ‘da ţie ţi-a fost frig şi ai rămas aşa?”

De multe ori, în inocenţa lor, copiii pot fi cruzi. Şi totuşi Împărăţia este a unora ca ei. Oare nu ni se pare că şi Dumnezeu e crud câteodată? Atunci imaginaţi-vă iubirea Lui. Faceţi asta ca un copilaş… 

Vreti să ştiţi mai multe despre Zolan? Căutaţi aici.


Iarna de altădată şi dragostea dintâi

februarie 4, 2008

Corina este invitata mea de astăzi.

Corina este o fată din Bucureşti care are un obicei deosebit: să-şi bucure în fiecare dimineaţă grupul de prieteni cu ceva frumos. Am plăcerea să mă număr între aceşti prieteni, şi vă mărturisesc că abia aştept în fiecare zi să văd cu ce ne mai bine dispune Corina.

Într-una din zilele astea ne-a trimis un pps care nu doar că m-a bine dispus, dar chiar m-a predispus la meditare. Am aranjat totul ca film şi o invit pe Corina să vă bine dispună şi pe voi. Şi poate să vă stârnească nostalgii.

Ce căldură ne-a inundat inimile… Doamne, câtă bucurie şi pace, cât orizont dezmierdat de fulgi şi câtă străduinţă de aer curat şi alb ne ameţea… Toţi oamenii ne erau fraţi şi toate animalele parcă ieşiseră din ieslea Naşterii Domnului.

Nu mai exista frig pe lume, nici mâini îngheţate, doar căuşul cald al unei respiraţii ca din cer, bucurie de copilărie încotoşmănată în haina privirii lui Dumnezeu… Nu-i aşa că seamănă cu dragostea dintâi, iarna asta? Orice iarna care vine din copilărie e o memorie de dragoste dintâi necolţuroasă, moale ca zăpada proaspătă, în care te arunci şi te îngropi râzând fără să ştii exact de de.

Dragostea aceea când ne dădeam în întregime altora ca unor cântări de îngeri deasupra Betleemului…

Doamne, dă-ne iarăşi fierbintea iarnă a dragostei dintâi!


Poezie despre un vis

ianuarie 19, 2008

Umblet divin

Cutremur larg de cedri-i în cetăţi
Şi ape frânte curg în poarta lor.
Mă târguie arginturi dintre nopţi:
Tu le spui zile, eu le spun culori.

Aş mângâia privirea-ţi de pe vânt
Cu mori albastre şi cu grâu topit…
Dă-mi, Doamne, înc-o urmă pe pământ,
O pasăre ascunsă-n ciripit,

Un firicel de meterez sub nori
Din care turnul inimii să bea,
În împrejurul urmei să cobori,
Să-i tai conturul Tu, cu talpa Ta.

Şi adâncimea clipei să i-o-nscrii,
În care viaţa zi de zi să plouă
Din linişti harul unei poezii…
Iar urma mea să fie iarăşi două.


Impresii poetice

noiembrie 19, 2007

Unele clipe nu seamănă cu azi

Caut prin mesaje vechi de email urme ale omului care am fost, ale prietenilor pe care i-am avut, ale clipelor trecute, unice în solitudinea lor virtuală, şi-mi spun că eram altfel pe vremea aia, puteam sta drept, puteam călători…
Vin amintiri să mă bucure o clipă, dar ştiu că rostul lor nu mai e, nici întâmplările, nici eu… O pojghiţă dulce-străvezie de palmă ce mângâie. Seamănă cu poeziile…

***
vântul spulberă zilei smocurile degetelor ei
cineva căutându-şi culoarea le spunea clipe
treceam pe acolo şi în jur creştea soc şi salcâmii
se strâmbau la albine nu mai ştiu cum mângâie
degetele alea spulberate pur şi simplu îmi spun
mai pur şi mai simplu de atât nici că se poate

ba da ai răspuns aranjându-mi frizura
doar esti copilul meu cine crezi ca te-ar mai iubi
aşa amintire cum ai ajuns cine crezi ca n-ar râde
când îţi cauţi nostalgiile în emailururile vechi şi neprăfuite
vino aci priveşte munţii şi trăieşte fiecare atingere a Mea
ca pe un versant