Am clintit cuvânt de aur

martie 17, 2009

Am clintit cuvânt de aur cu faţa spre mine
Până a început să-mi strălucească biografia.
Ca şi un tei care îşi imaginează albine,
Aşa mă înşelam cu duioşia.

Treceam de la o rimă la alta ca pe gheţuş,
Alunecam de la un vers la alt vers ca pe o rază.
Aiuram cu palma peste sunete ca un arcuş
Care se desenează.

Eram zadarnic împotriva tăcerii cum e un frâu
Rămas de aseară în cuiul din grajd.
Sau cum se frământă în pustie un râu,
Deşi nu e decât un miraj.

Doamne, până unde cuprinde sensul o existenţă
Şi cum faci de ridici palele ei din nisip
Şi le pui pe o stâncă fără vreun fel de absenţă,
Sau zbârcitură pe chip?

„Ei, nu e atât de important,
îmi răspunzi surâzând,
Încearcă să te agaţi de Cuvântul ce ştie
Cum se face din oamenii de pământ
O poezie…”


De cât nisip este nevoie pentru gândul tău?

februarie 11, 2008

Am invitat pe cineva special… Nici nu ştie. Nici ce mi-a sugerat, nu ştie. Probabil că nu va şti niciodată. Ca nisipul…

Vă amintiţi? Când Domnul nostru scria pe nisip, care gând îl punea El acolo? Era bucurie în gândul acela, era tristeţe…? Sigur era pace. Şi era iertare. Şi era salvare. Era frumuseţea care salva lumea…

Era de nisip lumea, dar atâta frumuseţe adăpostea! Urâtul, murdăria şi moartea erau acoperite cu nisipiul unei realităţi peste care se scria altceva. Peste pieritor şi aparent se scria ceva veşnic:

– Du-te şi să nu mai păcătuieşti!

„Du-te” este treaba noastră”. Este nisipul nostru.

„Să nu mai păcătuieşti” este scrisul Său pe nisipul acesta…