Vindecările

februarie 16, 2009

Oare nu-i mâna Ta şi când zbor peste munţi
Şi când lespedea grea a durerii-mi asculţi ?
Sau când frica îmi dă năruită perdea
Peste tot ce-mi îngăduie dragostea Ta ?

Oare nu-s ochii Tăi mângâiatul pervaz
Unde-aşez legământ al iubirii obraz ?
Şi de-acolo nu vezi suferinţă şi râs,
Orişicât m-aş afla în tăcere ascuns ?

Trec încet ca un om prin câmpii de amar
Şi mă-ntreb uneori dacă sunt în zadar,
Sau atât cât povestea ce o spune în vânt
Pomul rupt, năruit de furtuni la pământ…

Dar atâta mai ştiu, că şi inima mea
Când urca pe Golgota, ca pe-un spin o ierta.
De atunci se încheg rane multe în dor
Cum se-ncheg biruinţi vindecările lor.


Nu zborul e totul

noiembrie 1, 2008

Doamne, nu e totul zborul, planarea fericită,
În aerul oricărei dimineţi trebuie să fie un cuib, undeva.
Altfel, oricine s-ar întreba
De nu ai vrut să ucizi pasărea rătăcită.

Dacă se ivesc vânătorii să aibă unde fugi
Sperietura să-i poată fi învăţătură de minte.
Şi dragostea-i, de acum înainte
Să clocotească o inimă ca a Ta.

Dacă e vreo furtună să aibă acoperişul ei,
Cum are orice copac din câmpie
Când rădăcinile şi le întinde ca să îl ţie
Viu înaintea Ta.

Apoi când va fi să se culce pe de-a întregul şi pe dintot,
Să aibe veşnicia pregătită, ca-n orice cuibuş…
Să nu-i rămână zborurile numai urcuş
Planări golaşe spre nu se pot…


Ridicându-mă, Domnul!

octombrie 30, 2008

Floarea niciodată nu va povesti cât pământ
Încape în suferinţa petalelor ei…
Culorile-i cum fac deznodământ
De flacără pierdută pe alei.

Nici eu, când Duhul Tău mă întretaie,
Nu-mi mai pot arăta amarul, oricât ar fi,
Fiindcă aşa ştie din mine Harul
A se rosti.

Poate alerg dintr-un capăt în altul
Al unei fiinţe îndelung căzătoare,
Ca un fulg de păpădie ce vine din ‘naltul
Petec de soare,

Poate că vrerile mele sunt ca merele coapte:
Cad mereu la pământ, dacă se scutură pomul…
Dar numai aşa să mă guste El poate
Ridicându-mă, Domnul!


Psalmul de sub perfuzor 20

septembrie 26, 2008

Vin de departe şi nici nu ştiu, halatul alunecă pe mine de atâţia ochi curioşi, lumea e o excrescenţă dureroasă, curioasă, a propriei dezamăgiri. Vin de aşa de departe, că sucul băut este parcă tras din sticlă cu praştia, iar împrejurimile nu-mi mai sunt familiare.

Doamne, revino-mi şi fă-mă, de cum vin prinde-mă, aici trec, dincolo trece-mă. Aşa îngaim, dacă îndrăznesc, dacă nu, disperarea mă mănâncă aşa cum o haită de lupi mănâncă un cerb.

Ai milă de mine, Dumnezeule! Ce nu văd eu, arată-mi. Şi nu văd nimic din ce e dincolo de mine. Nu mai e mult şi clinchetul unui înger va însoţi chipul meu pe cărări adumbrite de propriile-mi fapte, spre zenitul propriei mele credinţe. Fă-l, Doamne, fereastră, acest clinchet, poate e să trec…


A cincia zi de dus-întors

ianuarie 18, 2008

Psalmul de sub perfuzor 3

Cum îşi pun bolnavii zâmbetul, ca un ştergător de parbriz,
nenea ăla plângea ca un copil că vrea acasă… Eu ce să mai spun?
Că nădejdile nu seamănă niciodată între ele, uneori seamănă cu deznădejdile, uneori zornăie ca o caserolă cu bisturie, bolnavii sunt cei mai înalţi oameni, înălţimea lor începe mult mai de jos decât la ceilalţi…

Poţi să dactilografiezi o scrisoare de adio pe coastele lui, spunea,
mai întâi însă unge-i podeaua cu seul iubirii, poate alunecă! Avea probleme cu simţul olfactiv: tot spunea că îi miroase a ultima pensie. Eu il aleg tot pe ăsta, că nu m-a fript, eu vreau să-L ştiu pe Dumnezeu că mă ştie, eu vreau o pleavă de ochi după un seceriş al privirii.

Nu e greu să simţi că zbori, când de-abia atingi pământul. Doamne, cu Tine vorbesc… Fă un drum să semene cu un copac, iar zborul sau mersul, sau sentimentul ăsta al meu să fie un cuib. Dacă-Ţi spun că m-am îndrăgostit, mă crezi? Eu nu…

Dar mai contează acum ce cred eu? Tu m-ai îmbrăţişat şi restul se năruie, Tu eşti orizontul în care mi se pierd corăbiile, iar pulsul Tău e puţin răstit azi. Pot să râd sau pot să plâng, e la fel. Ia-mi tensiunea, Doamne, că nu mai am lacrimi. Vreau acasă… Şi eu vreau acasă… Şi zâmbetul ăsta, ca un ştergător de parbriz…!


Impresii poetice

noiembrie 25, 2007

A treisprezecea replică

„Multe lucruri nasc în inimi / şi cu inimile pier”…

Tot ce ne doare, dar şi tot ce ne încântă, tot ce-l străluceşte, dar şi tot ce-l întunecă pe om vine din inima lui. De aceea nu e nimic care să-l doară mai tare, sau să-l bucure mai mult decât propria lui inimă. Cea care-l întristează ori Îl încântă pe Creatorul, pe Cel ce nu se uită la faţa omului, oricât ar fi ea de încruntată sau zâmbitoare, ci mult mai adânc, la inima lui… 

TS:
Ce doare cel mai tare într-o viaţă de om?
IP:
Doare, să te acunzi de flori şi cer
Şi prin ruptura inimii să nu
Mai fii decât un propriu, mare ger,
De care-ai îngheţat ţipând, doar tu…

***
era gata să plâng când ai strălucit tot
aşa deodată şi am uitat din toată inima că eram
nădejdea îşi sumeteca mânecile şi cocea pâini
credinţa deretica zâmbitoare mai era dragostea
care făcea câte ceva cu mine de nu ştiam
cum am uitat deznădejdea de până mai ieri

voiam să dau un nume priveliştii cu îngenunchieri
nu e necesar mi-ai spus priveşte înainte şi tot
înţelesul îl aşterni ca pe alei stropi stingheri dintr-o ploaie cu zori
vino să bem încă un înger încă un zbor vino să ştim 


Făcătorul de idoli

octombrie 5, 2007

Nu mi-e frică de multe lucruri. Frica de Domnul este cel mai viguros şi cel mai frumos curaj omenesc: curaj în faţa vieţii, indiferent ce surprize rezervă ea, şi, ce e cel mai important, curaj în faţa morţii. Pentru că frica de Domnul înseamnă credinţă, înseamnă nădejde şi înseamnă, mai mult ca orice, iubire.

Nu-mi place să vorbesc mult despre mine. Dar nu am altceva la îndemână, ca să Se exemplifice iubirea. Cine m-ar vedea, ar râde. Ce iubire mai poate fi şi ăsta? Nici nu se poate mişca! O paiaţă umplută cu maţe! Ce exemplu poate să-mi dea el mie?

Nu, exemplul nu-l dau eu. Eu nu sunt decât o mărturie. Iar mărturiile-oameni sunt exemplele lui Dumnezeu. Şi nu mi-a fost uşor să ajung aşa. M-am împotrivit din răsputeri. Am fugit sau am umblat pe ocolite. M-am ascuns cât am putut în iluzii, făţărnicie, alcool, iubiri mai mult sau mai puţin ilicite, sub pretextul că aveam nevoie de experienţe pe care să le pot sublima în poezie. Îmi era mereu frică. Îmi era frică să trăiesc şi îmi era frică să mor. Ca-ntr-o poveste ramânească, undeva era o ameninţare: cădea drobul!

Frica presupune dependenţă. Dependenţă de lucrul de care te temi. Frica e o închinare la idoli. Nu sculptura face idoli azi… Aşa spunea cineva, că sculptura este facere de idoli. Nimic mai fals. Cel mai mare făcător de idoli e frica.