Poză cu mine pe dos şi cu maşina muzeului

octombrie 6, 2007

cu-caftan.jpgScosesem „acareturile” de prin depozitele muzeului să le scuturăm de praf. Aşa numea directorul toate acele obiecte: acareturi. Iar gâzele erau „goange”. Era oltean de loc. Eu pusesem mâna pe un caftan boieresc şi-l curăţam cu atenţie. Alături se odihnea potcapul aşteptându-şi rândul.

„Da ce tragi de el de parcă ţi-e sufletu’?” m-a întrebat. Avea dreptate, mângâiam catifeaua aia cu atâta grijă, că numai cu sufletul meu mă mai purtam aşa delicat. Asta ni se întâmplă tuturor. Avem atâta grijă de noi înşine, că ni se şi face ruşine uneori. Dar numai uneori…

Am început să trag mai viguros de catifeaua aia groasă şi atât de veche şi m-am gândit, deşi pe vremea aia nu făceam prea des aşa ceva, la un cuânt pe care-l ştiam din copilărie, cum că ar trebui să-mi iubesc aproapele ca pe mine însumi. Dar cum ar fi dacă eu însumi aş fi pe dinafară? Un fel de aproapele meu? Lovit, scuturat, hâţânat zdravăn de oricâte ori nu mă plac?

Mi-am pus chestia aia veche şi am făcut o poză. I-aş spune „Poză cu mine pe dos şi cu maşina muzeului.”


La masa destrăbălării

octombrie 5, 2007

poza-in-fotoliu.jpgEram tânăr şi îndrăgostit. În culisele spectacolului care eram însă, cineva trăgea sfori urâte. Păcatul căuta să-mi compromită fericita vacanţă. Fiindcă tinereţea e o vacanţă fericită. Aproape că am fugit din uzina de excavatoare. Fără încuviinţarea şefului de secţie m-am prezentat la un concurs pentru un post de restaurator la muzeu. Am ocupat postul şi, fiindcă am plecat la concurs fără incuviinţare, n-au vrut sa-mi dea transferul. Am părăsit uzina cu 130i din Codul Muncii de atunci. Dar am putut apoi scrie şi citi după pofta inimii, în postul călduţ de la muzeu.

Toate achiziţiile de carte treceau şi prin mâinile mele. Ţin minte că am participat la inventarierea întregii biblioteci care aparţinuse lui Panait Istrati. Văduva lui, Margareta Istrati, donase muzeului cărţile şi mobilierul care aparţinuseră scriitorului. Atunci am făcut şi poza de mai sus. Dar toţi colegii, cu o excepţie sau două, în frunte cu directorul, aveau darul ăla de pomină: darul beţiei… Nu se vede bine, dar păcatul avea un fotoliu şi mai straşnic. Mă prinsese şi nu-mi mai dădea drumul.

Aşa că m-am molipsit. Nu puteam merge să-mi întâlnesc prietena dacă nu-mi făceam curaj cu o votcă. Nu puteam scrie o poezie dacă-mi lipsea berea. Aveam impresia că ieşeau poezii mai îndrăzneţe, dacă mintea plutea un pic… Şi ce era mai rău, dădeam reprezentaţii de cultură biblică la masa destrăbălării… Cine mai era ca mine?