Legea lui Hristos

iunie 16, 2008

Filipeni 2:1  Deci, dacă este vreo îndemnare în Hristos, dacă este vreo mângîiere în dragoste, dacă este vreo legătură a Duhului, dacă este vreo milostivire şi vreo îndurare,
2  faceţi-mi bucuria deplină, şi aveţi o simţire, o dragoste, un suflet şi un gând.
3  Nu faceţi nimic din duh de ceartă sau din slavă deşartă; ci în smerenie fiecare să privească pe altul mai presus de el însuş.
4  Fiecare din voi să se uite nu la foloasele lui, ci şi la foloasele altora.
5  Să aveţi în voi gândul acesta, care era şi în Hristos Isus:
6  El, cu toate că avea chipul lui Dumnezeu, totuşi n-a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu,
7  ci S-a desbrăcat pe sine însuşi şi a luat un chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor.

Apostolul Pavel, nu unui om îi vorbeşte aşa, ci mai multor oameni. Oameni care îl iubeau, dar nu ştiau să-l iubească deplin, care îl iubeau cu sufletele împărţite, sfârtecate între conflictele din ei şi dintre ei…

Chiar şi când încercau să fie de folos undeva, îşi făceau fală din asta, îşi făceau socotelile cu privire la „ce iese din asta”, aşteptau răsplata, dacă nu erau motivaţi de duhul de ceartă, cu siguranţă erau plini de slavă deşartă.

Domnul nostru nu a preţuit absolut nimic din această lume. Dezbrăcare de sine însuşi înseamnă renunţarea de bună voi la orice urmă de orgoliu şi alte interese mai mult sau mai puţin lumeşti. Poţi merge pe mâna Lui, indiferent ce se va petrece cu tine?

Dacă toţi vor înţelege ce înseamnă „mângîierea în dragoste, legătura Duhului, milostivirea şi îndurarea, îşi vor aduce imediat aminte de ce spune Pavel la Galatenu 2:6: „Purtaţi-vă sarcinile unii altora şi veţi împlini astfel Legea lui Hristos.”


Palmele Duhului Sfânt şi poezia creştină

februarie 16, 2008

megatron.jpgÎmi place entuziasmul multor tineri care încearcă să scrie, să descrie şi să se descrie prin poezie. Dar vine un moment când, dacă ei continuă, iar scrisul lor nu rămâne o activitate cu iz de bancă de biserică, constată că exact aceleaşi sentimente le pot avea şi acasă, şi în parc, şi la dejun, şi la prânz, şi la cină, atunci când liniştea sau zgomotul, bucuria sau suferinţa, dragostea sau amărăciunea lipsei ei, vor depăşi bariera tăcerii.

Poezia adevărată se trăieşte, se bea şi se mănâncă, fiindcă este una dintre feţele cele mai strălucitoare ale diamantului numit viaţă. Poate fi întoarsă cu faţa la orice, va reflecta orice cu puterea întregii vieţi, dar, ca această reflectare „să ia ochii”, ea trebuie şlefuită.

Nu e suficient „un gând” care să ne dea începutul sau sfârşitul unei poezii, nu e suficientă „turnarea cu tolcerul”, cum se exprima cineva, mai e nevoie şi de modelarea acestui tolcer.

Nu e suficient „să luam cuvântul”, mai trebuie să şi spunem cu el. Domnul Isus „a luat cuvântul”, apoi „a spus”… Poezia poate fi un fel de spunere a cuvântului, a Cuvântului, a Logosului „luat”, asumat.

În atmosfera Duhului lui Dumnezeu eu pot să lucrez la strung, pot controla biletele în autobuz, pot sta la masă cu familia, ori pot sta în biserică. Sau pot crea. Iar creaţia mea va fi ca El: mângâietoare, orice trăire ar reflecta ea…
 
Duhul Sfant are palmele fine, să poată mângâia eficient pe oricine, oricat de sensibil i-ar fi obrazul. Ori să-i dea câteva palme, după caz…

De ce n-ar fi poezia scrisă de cei plini de El, asemenea Lui? Adica fină, slefuită până la strălucire…?

De ce n-ar fi spusa poetului creştin doritoare de perfecţiunea palmelor Duhului Sfânt? 


Impresii poetice

noiembrie 26, 2007

A paisprezecea replică

Cum ar arăta mâna care ţi-ar împlini viaţa?

„Toate aceste lucruri, doar mâna Mea le-a făcut, şi toate şi-au căpătat astfel fiinţa.” Isaia 66:2a 

TS:
Cum ar arăta mâna care ţi-ar împlini viaţa?
IP:
Ar avea degete ca poruncile împlinite,
Ca jertfele mistuite de comete de duh,
Mâna aceea cu riduri clipite
Şi cu mâgâieri pe văzduh.

***
eram pe acolo aşteptând clipa mea
o clipă ca toate cărările neumblate abia după aia
începeam să clipesc şi să ţip de mine însumi ca de o torţă
abia după aia m-a luat iubirea la întrebări

şi n-am ştiut ce să-i răspund nu am ştiut Doamne bun
cum să tocesc cu mine calea lactee a sângelui ca să ajungă
pentru toţi nu am ştiut să-nfrânez curgerea pietrei şi malul cu ierbi
nu l-am păscut fiindcă eram prea mândru adică eram
carnivor de mândru ce eram Doamne revarsă-Ţi
mâna pironită şi fruntea din spini şi învaţă-mă
un Mângâietor un Mijlocitor