Zis şi făcut

septembrie 22, 2008

Îmi amintesc o replică dintr-un film: erau doi parteneri, un bărbat şi o femeie. Când ea spunea „te iubesc”, el răspundea invariabil: „zis şi făcut!”. Ea nu înţelegea foarte bine ce înseamnă asta până când nu a fost pusă în situaţia extremă de a-i spune el „te iubesc”, după ca a dat dovada dragostei sale prin fapte Abia atunci, gândindu-se mai mult asupra semnificaţiei, a răspuns ea „zis şi făcut”…

Se năruie lumea şi amăgirea ei piere ca fumul sub ameninţarea ceasului cel din urmă. Şi dacă n-ar fi decât atât! Dar o veşnicie îl aşteaptă pe fiecare şi rostul, fiecare, fie că şi l-a împlinit, fie că nu, şi-l va vedea abia atunci cu adevărat. Nu pot să uit afirmaţia unui om celebru care spunea, înainte de a muri: « Nu mă tem de moarte, ci de veşnicia ei! »

Nimeni nu se poate îngrozi aşa de tare de ceva ce cunoaşte cu adevărat, pentru că, ori a luptat alături de acel ceva, ori împotrivă, lupta s-a bazat pe cel puţin un dram de cunoaştere. Acela însă, care nici măcar nu a încercat să reziste în vreun fel, nicicum să lupte, cel « nici rece, nici în clocot », poate el să cunoască ceva? Oare poate fi veşnicia cunoscută încă de aici? Cât din ea, şi ce anume, interferează realul acesta diform dimprejurul nostru sau oglindirea lui din noi, pentru a o putea percepe?

O umbră! Atât! Omul şi realul lui – o umbră… Dar „umbra lucrurilor viitoare”! De fapt, ce e umbra? Lipsa de lumină cauzată de interpunerea între sursa de lumină şi ea, umbra, a altceva, a altcuiva… Omul a fost despărţit de Dumnezeu de alceva, de altcineva, şi a rămas în umbră. A rămas o umbră… Realul acesta întreg a devenit o uriaşă umbră, mişcătoare, diformă, rece şi confuză, ca orice umbră, chiar dacă uneori pare odihnitoare… Mulţi rămân aici, doborâţi de minciună, neascultare şi păcat, deschizându-şi conserva de răutate cea de toate zilele, ronţăind şi lenevind. Cei mai mulţi. Nu esenţa cuiva care este în umbră se schimbă, doar aparenţa. El nu se mai vede bine şi nici nu mai vede bine. Cănd însă devine umbră el însuşi, cănd prin identificare cu « umbrarul » de care orice umbră este legată pentru veşnicie, « trece în veşnicie », atunci esenţa i se modifică iremediabil.

În universul acesta, între Creator şi om s-a interpus Satan. Lumea a intrat în umbra lui. Normalul a devenit anormal şi invers, lupta pentru supravieţuire a luat locul siguranţei păcii divine, neliniştea existenţială este singurul mod de viaţă cunoscut de om. Celui rău nu-i este greu să pescuiască în ape tulburi. La Dumnezeu nu există neclaritate sau dubiu. Interesant, nu? Scapi de îndoiala privind dragostea Sa, adresându-I-te!

Recent, o doamnă îmi mărturisea plină de amărăciune că urăste totul, pe vii şi pe morţi, pe Dumnezeu şi pe Satana deopotrivă, de când i-a murit soţul, pe care îl iubea foarte mult. Trecuseră deja trei ani de la acel nefericit eveniment, dar durerea ei nu s-a diminuat deloc. Ce fel de viaţă este asta? Nu apelez la Biblie, nici la spusele vreunui sfânt, ci la un minim de bun simţ, şi întreb: cine ne face să trăim aşa? Tinerii care îşi batjocoresc tinereţea schimonosindu-se fizic, moral şi spiritual, de cine sunt conduşi? Dacă n-ar exista şi cealaltă posibilitate, prezentă mereu şi cu totul opusă tabloului înfăţişat, n-aş întreba.

Dar ea există. O lume curată, deplină, sigură. Da, există lumea ideală. Cine nu mă crede, să verifice. Umbrarul interpus între real şi ideal poate dispărea. Este adevărat că la om nu este cu putinţă. N-a fost şi nu va fi. Dar Idealul există şi se manifestă. În simplitate, onestitate şi curăţie, Idealul apare. L-au simţit toţi oamenii, cum zvâcneşte dincolo de umbrar. Iar unii au ajuns să-L îmbrăţişeze. Cum au ajuns acolo? Întrebaţi-i!

Se impune o observaţie: mulţi tineri nu mai sunt dispuţi astăzi să facă deosebirea între Ideal şi idol… Vom mai vorbi când vor fi de acord că ea se impune. Şi dacă vor fi sinceri, vor şi înţelege cum este iubirea de la Dumnezeu. Vor pricepe « zis şi făcutul » Lui !


Realul separat

august 1, 2008

Câte îngrămădim într-o zi, în adâncul sufletului nostru? Bucurii şi tristeţi, pripeli şi amânări, inexplicabile uneori, nesiguranţe şi rigidităţi de stâncă, şi din toate Dumnezeu face om… Memoria învineţită de loviturile timpului ce a trecut vijelios peste ea, trupul purtându-şi mai frumos sau mai puţin frumos ocara anilor şi binecuvântarea lor…

Şi dacă într-o zi se-adun-atâtea, câte se pot aduna într-o viaţă? Şi cum evoluează prin tot Duhul Sfânt. mângâind şi mustrând şi croind un real separat, realul acelora care sunt în lume, dar nu sunt din ea, cum nu e lumina soarelui din huma pe care o îmbălsămează, deşi peisajul întreg o soarbe ca pe-o respirare.

Rugăciunea Domnului Isus

Ioan 17:11-17: „Eu nu mai sunt în lume, dar ei sunt în lume, şi Eu vin la Tine. Sfinte Tată, păzeşte, în Numele Tău, pe aceia pe care Mi i-ai dat, pentru ca ei să fie una, cum Suntem şi noi. Când eram cu ei în lume, îi păzeam Eu în Numele Tău. Eu am păzit pe aceia pe care Mi i-ai dat; şi nici unul din ei n-a pierit, în afară de fiul pierzării, ca să se împlinească Scriptura. Dar acum, Eu vin la Tine; şi spun aceste lucruri, pe când sunt încă în lume, ca să aibă în ei bucuria Mea deplină. Le-am dat Cuvântul Tău; şi lumea i-a urât, pentru că ei nu sunt din lume, dupăcum Eu nu sunt din lume. Nu Te rog să-i iei din lume, ci să-i păzeşti de cel rău. Ei nu sunt din lume, dupăcum nici Eu nu sunt din lume. Sfinţeşte-i prin adevărul Tău: Cuvântul Tău este adevărul.”


Filozofia cozii de topor

iulie 24, 2008

Îi vezi mergând pe stradă mai liniştiţi sau mai agitaţi, cum le e firea, intrând şi ieşind în şi din, alintaţi din cap până-n picioare de ei înşişi, oamenii zilelor noastre.

Când nu le convine ceva dau vina pe situaţia politică, pe şef, pe alţii… De parcă nu-şi gestionează singuri situaţiile. De parcă viaţa lor nu e a lor… Preşedintele ţării, guvernul, primul ministru, directorul, nevasta, copiii… Fiecare e coada de topor a celuilalt, a aceluia care îi taie zilnic pofta de viaţă.

Îmi aduc aminte ce spune apostolul Pavel la Coloseni 3:13: „Îngăduiţi-vă unii pe alţii, şi, dacă unul are pricină să se plângă de altul, iertaţi-vă unul pe altul. Cum v-a iertat Hristos, aşa iertaţi-vă şi voi.”

Ce lipsă de simţ ecologic! Până când vom defrişa pădurile iubirii ca să ne facem cozi de topor?


Ce-ar fi „să ne dăm demisia” dintr-o astfel de lume?

iunie 13, 2008

Pavel spune lui Timotei la 2 Timotei 1:5  „Îmi aduc aminte de credinţa ta neprefăcută, care s-a sălăşluit întâi în bunica ta Lois şi în mama ta Eunice, şi sunt încredinţat că şi în tine.

Văzuse ceva special Pavel în omul acesta. O credinţă autentică, ale cărei rădăcini mergeau departe în timp, un fel de credinţă-tradiţie de familie… Văzuse pe acela de care va avea nevoie în lucrarea lui şi a înţeles exact ce avea de făcut: era nevoie să-l pregătească pentru însoţirea ce-i aştepta.

6: „De aceea îţi aduc aminte să înflăcărezi darul lui Dumnezeu, care este în tine prin punerea mânilor mele.”

Conştient de ceea ce se întâmplase atunci când îl binecuvântase pe Timotei, dar şi de posibila golire a puterii Duhului din el, Pavel îi aduce aminte „să înflăcăreze darul lui Dumnezeu”, să se rededice. Dedicarea noastră poate fi autentică, dar slabă, adeseori, neantrenată, neînflăcărată… Ne putem teme şi putem greşi. Putem suferi datorită slăbiciunii noastre. Dar…

7  „Căci Dumnezeu nu ne-a dat un duh de frică, ci de putere, de dragoste şi de chibzuinţă.”

Duhul Domnului poate fi recunoscut. Are anumite caracteristici. El nu va inspira niciodată frică, ci va acorda asistenţă spre obţinerea de „putere, dragoste şi chibzuinţă”. Exact cele ce lipsesc unei lumi cum e lumea noastră, care multilează şi deformează caractere, într-o luptă pentru supravieţuire cu totul asurdă şi după chipul ei… Ce-ar fi „să ne dăm demisia” dintr-o astfel de lume? Ne ţin atâtea lucruri, e adevărat, ne vor lua la întrebări frica, nesiguranţa, ruşinea… Pavel îndeamnă, încurajând:

8  „Să nu-ţi fie ruşine, deci, de mărturisirea Domnului nostru, nici de mine, întemniţatul Lui. Ci sufere împreună cu Evanghelia, prin puterea lui Dumnezeu.”
9  El ne-a mântuit şi ne-a dat o chemare Sfântă, nu pentru faptele noastre, ci după Hotărârea Lui şi după harul care ne-a fost dat în Hristos Isus, înainte de veşnicii,
10  dar care a fost descoperit acum prin arătarea mântuitorului nostru Hristos Isus, care a nimicit moartea şi a adus la lumină viaţa şi neputrezirea, prin Evanghelie.”

Slăvit să fie Numele Domnului! Al Domnului Harului!