Ce facem cu noi?

decembrie 17, 2007

clas1.jpg 

Mesaj postat pe ClaS la data de 06 iunie 2001

Dragi prieteni, nu mă grăbesc. Nu mă grăbesc deloc. Undeva, în căsuţa asta a cuvintelor Dumnezeu are nişte oameni pe care îi pregăteşte aşa cum ştie El, pentru poezie. Le-a dat un dar şi o menire, le-a dat Temelia. Depinde numai de ei cum zidesc pe această Temelie. Dacă zidesc…
Nu mă tem. Nu mă tem deloc. El Îşi va împlini lucrarea. Dar o va face prin noi? Eu am încercat să văd puţin mai departe de vârful peniţei mele (de ecranul monitorului) şi v-am văzut pe voi, căutători cuminţi şi atât de tăcuţi (timizi?) după o inimă a vorbei în toate cele. Ei vor fi, mi-am zis. Aşa că am deschis această listă.
 
Cineva se entuziasma, când am povestit câte ceva despre voi, o poetă care se simţea singură în lumea asta a literelor puţin întortocheate şi alene mlădiate, recunoscând în sufletul ei o Voce care îi explica: „Mai am şapte mii…!”. Şi eu mă bucur. Dar unde sunteţi? Au reuşit brunul şi cenusiul zilelor de trudă să acopere bucuria de a fi împreună? Interesul nostru pentru comunicare a scăzut sub presiunea unui viitor examen, a problemelor de familie, sau speriat de părerile altora? Ce facem cu noi?
  
Ionatan


Gândul care vine seara pe drum

decembrie 12, 2007

clas1.jpg

Mesaj postat pe ClaS la data de 6 martie 2001

Dragi prieteni,

De câtva timp lucrez la o carte de poezii care se cheamă „Liniştea dintre două tăceri”. Încerc să scriu altfel decât până acum şi nu ştiu sigur dacă e bine. Părerile voastre critice m-ar ajuta. Deşi nu sunt foarte convins că voi stimula discuţia cu acest demers, voi încerca. Dar nu acesta e singurul motiv, nici principalul, ci pur şi simplu nevoia de confruntare cu aprecierile cititorilor. Voi nu simţiţi astfel de nevoi?

(…)

Astăzi am scris această poezie pe care v-o prezint. Puteţi spune ce credeţi despre felul ăsta de a scrie, gândindu-vă ca v-aş cere bani pentru o carte de genul ăsta şi că ar trebui să vă imprumutaţi, dacă aţi vrea să o citiţi… Se merită să citiţi aşa ceva? Nu se merită? Care sunt defectele şi care sunt calităţile (dacă sunt!) ale textului?

Aştept în continuare şi vă mulţumesc. Iată textul:

Gândul care vine seara pe drum

Un gând care vine seara pe drum ca un om obosit,
cauta o chilioară, o scorbură, ceva, să se culce.
Şi nu tremură nici o frunză în preajmă, nici un mal de apă
curgătoare, împrejmuitoare, aşa sunt eu fără Tine, aşa
este inima mea părăsită din nedragoste şi amar.
De ce car în sacosa cuiele astea, că a fost demult…?

Mai ai aripi de mâncare, gândule, în bocceluţa ta?
Aici, pe o buturugă ar fi bine, sub cerul liber, sub cerul liber,
ar fi bine să înserezi, să întristezi… Aici ar fi bine.
Aerul face o piruetă şi se duce. Era alb şi încordat ca un arc.
Nu ştiu dacă îl durea ceva, n-a vrut sa-mi spună.
Doar atât: „Am fost acolo, tot eu eram când s-a facut noapte.”

Şi treceau zilele şi anii, se apropia taina, gândul aproape
că înţelegea că nu de frig tremura aşa, dar nu ştia exact de ce,
nici doctorii cei mari nu ştiau, numai Dumnezeu.
Se vedea venind încet pe un drum şi îngăima:
„Trebuie să mai văd şi altceva, trebuie să mai văd şi altceva.”
Dar nu avea voinţă. „Unde sunt voinţa şi înfăptuirea?”

Aşa a venit până aici, cu mine după el şi cu Dumnezeu
învelindu-l. Un ghem aprins de vreascuri ude, atâta a mai putut
să faca el. Restul, a facut Dumnezeu. Miraţi-vă cât vreţi
şi râdeţi cât vreţi. Voi, care faceţi singuri ceva ce piere.
Voi, care treieraţi furtuna. Care mâncati dimineaţa, la prânz
şi seara, în lătrăturle câinilor voştri de pază!

Urmele muşcăturilor lor încolţesc în răsărit şi rodesc la apus,
iar labele lor taie marea. Nu e orb, să nu se lase călăuzit
de câinele lui prin cartierele nopţii. Pe mine
m-a adus Dumnezeu până aici, nu vreau să merg singur
mai departe. Doar gândul oboseşte, uneori. Atunci plânge. Asa,
ca ucenicii către Emaus. Aşa, ca dinspre moarte spre viaţă. Aşa.

Ionatan Piroşca


Spre cămările Domnului

decembrie 11, 2007

clas1.jpg

Re: [cuvintelaschimb] Spre cămările Domnului

Mesaj postat pe ClaS la data de 20 februarie 2001
Dragă frate I,

Este cu adevărat o onoare să vă avem printre noi. Vă mulţumesc pentru mesajul bine documentat, foarte serios şi interesant. Observaţiile Dvs. sunt adevarate, dar cred că eu aş fi dorit să accentuăm nu atât pe rolul scriitorului teolog, cât pe acela al scriitorului artist…

Dvs. spuneţi: „Dacă există talentul condeiului, trebuie folosit.”

Da, este o datorie de la Domnul pentru fiecare dintre noi să nu îngropăm talantul primit, ci să-l cizelăm şi să-l punem în negoţ, astfel ca el să aducă profit pentru Împărăţia Sa. Dar în mod specific, în ce ar consta acest „profit”? Este un poet, de exemplu, sau un scriitor de povestiri creştine, sau un eseist, mai mult „un obiect de decor” pentru lucrarea Domnului, are doar contribuţia de „a face atmosfera” dinaintea predicilor şi de a satisface cateva – puţine – pretenţii literare, sau trebuie să-şi asume şi el, scriitorul artist, vreun rol activ de propovăduire şi formare?

Viziunea Dvs. asupra situaţiei culturale evanghelice impune acordarea celei mai mari atenţii, dar pentru un obişnuit scrijelitor de litere ca mine şi ca alţii, care nu am pătruns prea mult dincolo de cuvinte şi de semnificaţiile lor, mecanismele marii istorii înseamnă cam ce înseamnă moara pentru o rotiţă din interior… Ştim că merge sau nu merge, simtim că ne doare sau ce tresalta de bucurie în noi, uneori, poate că ştim şi ce ne doare sau ne incantă… Şi încercam să exprimăm aceste experienţe astfel ca rezonanţa tânguirii sau bucuriei să ajungă cât mai departe. Cat de departe, asta cred că ne puteţi spune Dvs. Se poate ca lucrarea unui astfel de „făcător de bine” într-ale frumosului grai să atingă lumea cu harul Domnului, astfel ca şi el să poată fi considerat un lucrator în via Sa?

Marii teologi au lăsat o zestre de progres real şi benefic umanitătii, nimeni nu poate nega rolul lor in propăşirea Evangheliei şi a principiilor Ei, dar ce ne facem cu scriitorii mai puţin teologi, dar la fel de umblători cu Dumnezeu, de experimentaţi în relaţia cu El? Au ei vreun cuvânt de spus în biserică şi în afară?

Subscriu din toata inima observatiilor Dvs. de mai jos:

„Revenind la mediul ortodox, observă că nu s-a trecut pe acolo: reforma, provocarea evanghelicilor. Dar a sosit vremea aceea, cred lucrul acesta cu toată fiinţa. Consider că trebuie să scriem şi noi, evanghelicii”.
„Mântuitorul a ales doar ucenici. Scriitorii s-au facut ei înşişi după cum au simtit chemarea.”
„Toata teologia de care noi depindem în propovaduire ne este dezvoltată de un scriitor/teolog – Apostolul Pavel. Ce ar fi rămas din propovăduirea lui dacă nu ar fi scris?”
„Ce am fi ştiut astăzi din teologia pastorală a lui Iacov, dacă nu ar fi scris epistola sa? Ce am fi ştiut despre crezul lui Petru, care o vreme iubise mai mult fiinţele marine decât pe cele terestre? Ştim ce stim pentru că s-a scris.”

Aici daţi-mi voie să accentuez cu o observaţie personală: consider scrisoarea lui Iuda un exemplu despre scrisul cuiva care, dacă n-ar fi fost chemat la o lucrare de învăţător, ar fi fost poet. Bogăţia imaginativă în folosirea limbajului, conexiunile celei mai elevate viziuni creştine aplicate unor situaţii foarte concrete, într-o explozie de imagini poetice, îl recomandă. Redau doar un citat:

„Aceştia, dimpotrivă, batjocoresc ce nu cunosc,
şi se pierd singuri în ceea ce ştiu din fire,
ca dobitoacele fără minte. Vai de ei!
Căci au urmat pe calea lui Cain!
S-au aruncat în rătăcirea lui Balaam, din dorinţa de câştig!
Au pierit într-o răscoală ca a lui Core!

Sunt nişte stânci ascunse la mesele voastre de dragoste,
unde se ospătează fără ruşine împreună cu voi,
şi se îndoapa de-a binelea;
nişte nori fără apă, mânaţi încoace şi încolo de vânturi,
nişte pomi tomnatici fără rod, de două ori morţi, desrădăcinaţi;
nişte valuri înfuriate ale mării, care îşi spumegă ruşinile lor,
nişte stele rătăcitoare, cărora
le este păstrata negura întunericului pentru vecie.”
(Iuda 1:10-13)

Mai spuneţi:
„Nu trebuie să aşteptăm să avem un post la amvon sau să îmbrăcăm sutana ca să putem scrie. Nu trebuie să acceptăm ideea ca numai aparţinând bisericii traditionale ne putem aduce contribuţia în scris la îmbunarea şi încunoştiintarea semenilor asupra unor adevăruri care nu sunt puse pe înţelesul comun şi nu sunt tipărite. Înţeleg aceasta (pentru cei care sunt chemaţi la aşa ceva) ca o datorie faţă de generaţia noastră şi faţă de cele viitoare. Mai sunt multe învăţături în cămările Domnului, care aşteaptă să vadă lumina tiparului. Să mergem spre ele.”

Sunt perfect de acord. Ceea ce aş vrea să căutam împreună este exact acea cale de a face auzite vocile noastre literare în acest context indiferent, dacă nu ostil, al unei culturi adăpata de o religie tradiţională, dar neaparţinând ei. Şi nu mă refer la literatura teologică, ci la cea artistica. Dacă prima este promovată cu măiestrie de câteva edituri excelente, poezia creştină evanghelică, de exemplu, este ignorată. Să fie numai din motive financiare născute din simpla observaţie ca nu sunt mulţi cei care vor cumpăra asa ceva?

Daca un autor s-ar face remarcat în străinatate, unde balanţa confesională înclină altfel, n-ar fi oare revendicat de cultura românească şi însuşit de ea ca valoare, fără să mai ţină cont de apartenenţa religioasă? Dar cine să-l traducă pe un astrfel de autor? Oricum. editurile nu par a-şi fi propus aşa ceva… Ar fi asta o cale viabilă? Ce părere aveţi? Că ar fi o mărturie puternică, asta e clar!

Eh, ce de probleme se pot aduna, dacă dorim să facem ceva…! Vă mulţumesc din nou, frate I, şi doresc acelaşi lucru: Dumnezeu fie cu noi!


Cenaclul Pocăiţilor După Scriptură

octombrie 29, 2007

Şi i-am spus „Cuvinte la Schimb„…

Am vrut mereu să fie un cenaclu al pocăiţilor. Unde să se adune tinerii (şi nu numai) de un anume fel, cărora le place să scrie şi să comenteze litreratură. Nu ar fi problemă cu literatura, nu de ea mă împiedic eu. E vorba despre oameni. Am dorit şi doresc aici oameni ale căror inimă, limbaj, trăire întreagă, sunt dăruite lui Hristos. Nici măcar confesiunea de la care se revendică fiecare, nu mă interesează. Nu m-au deranjat şi nu mă deranjează afinităţile cu tot felul de învăţături şi idei, ale membrilor listei, până în momentul când s-a încercat ca acestea să devină programatice.

Ştiu ce îl poate preocupa pe un om cu chemare literară, fiind măcinat eu însumi de o astfel de chemare. A fost însă un moment când am făcut o alegere categorică: Îl vreau pe Dumnezeul Sripturii. Nici mai mult, nici mai puţin. Nu un Dumnezeu al părinţilor mei (a fost o vreme când m-am răzvrătit împotriva Lui) sau al altora, nu un Dumnezeu al lumii şi tradiţiei ei, nici unul mai specific al poeziei, ci un Dumnezu al Scripturii.
Am dorit şi doresc să fiu înconjurat de Dumnezeul acesta, atunci când nu am mai vrut să fiu singur. De El trăind şi scriind şi în prietenii mei.
Nu acuz pe nimeni, poate că nu înteleg eu bine ce şi cum gândesc alţii, dar un lucru îmi este foarte clar: am dorit ca lista noastră de literatură să fie stăpânită şi să lucreze în spirit evanghelic. Adică să fie un Cenaclu al Pocăiţilor După Scriptură care să schimbe între ei cuvinte despre Cuvântul care nu se schimbă. Asta vreau…


Ce chestie, şi blogul ăsta!

octombrie 9, 2007

Tot blogul e ca tot omul. Nu numai ca acela care îl scrie, cum ar fi o carte, de exemplu, dar mai ales ca acela care îl citeşte. Am început să vreau să scriu aşa cum vă place vouă să citiţi. Pentru că în societatea blogului nu exişti, dacă nu eşti citit. Şi nu eşti citit dacă nu scrii. Literatura a devenit o chestie vitală. Dar nu scrii, dacă nu ştii cum să faci asta. Nu e greu de învăţat însă, când există o lume întreagă dispusă să te înveţe. Cititorii de bloguri abia aşteaptă să vadă ce scrii, ca să te înalţe sau să te coboare pe scara unei existenţe virtuale, în fapt, dar atât de reală în calcularea raportării sinelui tău la el însuşi, la ceilalţi şi la Dumnezeu.

Cel mai mare pericol e acela al standardizării persoanei, al unui fel ciudat de democraţie culturală pornită din subiectivităţile atât de diferite ale cititorilor. Care democratie poate duce în neantul asemănării cu Dumnezeu (în sensul de uzurpare a Numelui Său) a unei întregi colectivităţi umane unită prin calculator.

Nevoia de rating anulează „asperităţi” personale de multe ori creatoare la modul excepţional, pentru a netezi totul în mănuşa anonimatului numit „gustul majorităţii”. Stridenţele sunt evidenţiate din pricina „normalului” unei majorităţi – normal până la un punct – majoritate incapabilă să digere altceva decât… roşcovele fiului risipitor, şi prea obişnuită cu gustul lor.

Ce chestie, şi blogul ăsta!