Părinte, priveşte!

mai 5, 2008

 
Părinte, priveşte şi în lacrima mea
Să vezi câtă dragoste-ncape…
Mai poate numi, mai poate ploua,
Mai poate pe alţii s-adape?
 
Priveşte albastrul adâncului ei
Pe care îl torn întregime
Pe scurta-nşirare a anilor mei
Să-i fac rotunjime…
 
Şi adu smerirea iubirii ce-n om
Deschide zăgazu-nvierii.
Să fiu ca o ramură când Tu eşti un pom
În creştetul verii.
 
Oricât ar durea, mă scufundă-n văpăi,
Curăţit să-nţeleg suferinţa.
Între-atâtea poveţe şi drumeaguri şi căi,
Singura ce-mi zidit-a credinţa.


Zâmbetul de mărţişor poate fi o lacrimă?

februarie 28, 2008

Desigur! Eu l-am găsit aici, zâmbetul ăsta.

„Căci El dă ploaie şi peste cei buni şi peste cei răi.” Câţi I-au luat ploaia şi au plecat cu ea, fericiţi, fără să-L mai vrea, că de! acum aveau ploaie…

De ce numim har tot ce nu putem numi ploaie?

De ploaie avem toţi parte, de har, numai cei buni.

A fi bun înseamnă a fi ca lacrima dintr-un mărţişor?

La multi ani! tuturor coastelor lumii, spun oceanele calde, trezindu-se… 🙂

ce adâncă şi tandră mi-e coasta
nici eu nu ştiam despre asta
admir mâna ce te-a făcut
şi Îi şoptesc să ia de la-nceput
oricare somn al meu din care sări
ca o deşteptare pe mări
curând Îl voi ruga să te scrie
ca pe o poezie

şi pământul să-nmugurească
de o dragoste împărătească
în loc de o coastă răsare
în dreptul inimii mele o floare
pe care o culeg şi nu mai ştiu
ce voiam să fac cu ea… doar târziu
ai zâmbit când mi te dădea
asta era floarea mea

de unde ştii inima care îţi e floare
ai vreo albină căutătoare
ai vreun parfum ghicitor
de inimă de călător
care mai şi adoarme uneori
atunci când coasta mi se face zori
treci din parfum în trezire
în curând îmi voi veni în fire


Pachetul cu iertări, sau iubirea din încercare – 2 –

februarie 22, 2008

continuare de aici


Lacrima de bucurie

decembrie 17, 2007

Timp de 23 se ani a încercat să-i explice ce înseamnă creştinismul, în vorbă şi port. Ea nu a înţeles. Aveau două fete, o mândreţe de copii, pe care le iubeau amândoi. Fetele de asemenea îşi iubeau părinţii. De aceea au înţeles şi nu prea gestul memei lor de a divorţa. Le-a durut tare, dar n-au avut ce face. Fata cea mare a scăpat de sub tutela părinţilor, e majoră, e studentă la Bucureşti. Fata cea mică a rămas la mama ei. Tatăl este foarte bolnav, de fapt ăsta a fost şi motivul real al divorţului. Abia se poate îngriji pe sine.

Tatăl nu a făcut altceva, cât au fost împreună, decât să le arate iubirea sa fără condiţii, să le ajute şi să se jertfească aşa cum îl învăţa Domnul şi Stăpânul lui. Să ude zilnic sămânţa Cuvântului.

Duminică fetiţa cea mică, la numai aproape 16 ani, a făcul legământ cu Domnul despre care le vorbise tatăl, în biserica unde merge el. Sămânţa a rodit. Asta, în pofida ameninţărilor şi acuzaţiilor mamei ei, pe care totuşi o iubeşte foarte mult.

Fetiţa asta se cheamă Rebeca. Este fetiţa mea.