Pământul e întocmit de Dumnezeul cel Adevărat!

noiembrie 13, 2008

Cum e mai bine? Să stau cu mâinile încrucişate când altul mă fură? Să zic ca el, când altul mă minte? Să las mita să-şi facă lucrarea, când se vede că-i mită? Să mă conformez unei hotărâri judecătoreşti apărută ca urmare a tuturor acestor lucruri şi, ca atare, total greşită?

Se spune despre noi, creştinii, că suntem îngăduitori şi pacifişti, dar cine ar mai avea încredere în noi, dacă nu am fi capabili să ne apărăm pe noi înşine de toate astea? Să izgonim până şi mirosul cămăşii mânjite de carne?

„Fiţi înţelepţi ca şerpii şi blânzi ca porumbeii”, ne învaţă Scriptura. Mă gândesc dacă ar fi înţelept să fac public pe blog demersul pe care e posibil să-l fac în justiţie (în justiţia română, desigur!) împotriva unei hotărâri eronate a tribunalului, privind o ieşire din indiviziune. Ceva ce ar fi trebuit să fie extrem de simplu şi corect. Fiindcă aşa e pământul: simplu şi corect. Şi poate fi măsurat de oricine, care ştie puţină geometrie şi are o ruletă… Fiindcă e întocmit de Dumnezeul cel Adevărat!


Impresii poetice

noiembrie 1, 2007

Aşteptăm ceva şi nu ştim ce. Facem totul după anumite convingeri ale noastre cu privire la ceea ce credem că va fi. Sunt aceste convingeri corecte, sau sunt greşite? Cei mai mulţi dintre noi nici nu-şi pun această problemă, îngropându-şi sentimentul de aşteptare într-o relitate cotidiană înglodată între preocuparea supravieţuirii proprii şi indiferenţa faţă de ceilalţi. Dar întrebarea rămâne: ce aşteptăm, de fapt?

Cei mai mulţi oameni îşi fac iluzii cu privire la un mare bine la care vor ajunge odată şi odată, în timpul vieţii lor, înainte de nemaigânditul bine final al întâlnirii cu Dumnezeu în Împărăţia Sa. Este realistă această aşteptare? Nu cumva ne evaluăm greşit nu numai finalitatea vieţii noastre, dar şi parcursul ei zilnic, într-o societate mult prea pragmatică şi perfecţionistă? Dar ştim care va fi soarta tuturor acestor lucruri care se cheamă „societatea omenească”? Aşadar, care ar trebui să fie aşteptarea noastră?

Eu ştiu că am o făgăduinţă prin care mi se asigură o viaţă nouă într-o lume nouă. Ceruri noi şi un pământ nou… Asta aştept eu. Dar şi aşteptarea asta a mea înseamnă ceva anume. Am o viaţă: aceasta este aşteptarea mea. Singurul mod de a schimba un loc cu altul e să faci drumul până acolo. Singurul mod de a schimba o viaţă cu alta e sa străbaţi trăirea dintre ele. Asta se face trăind într-un anume fel. „… fără prihană, fără vină şi în pace”. Aşa vreau să aştept eu.

Arată viaţa mea ceea ce eu aştept în sufletul meu? Oamenii constată, vorbind despre un lucru sau altul, „Mi-am făcut iluzii…”, dar nu se gândesc că această constatare poate fi cu privire la întreaga lor viaţă şi la finalitatea ei. „Dar eu nu-mi fac iluzii!” vor spune unii dintre noi. Foarte bine. Dacă ştim bine ce suntem şi mai ales ce ne aşteaptă, cum ne pregătim? Fiindcă orice aşteptare presupune pregătire. Te pregăteşti pentru şcoală, te pregăteşti pentru căsătorie, pentru naşterea unui copil, pentru o slujbă mai bună, pentru o casă mai bună, mulţi se pregătesc până şi pentru a-şi aranja locul de veci. Dar pentru veşnicie te pregăteşti? Cum?

Aşteptarea noastră e şi ea o alegere. Dacă nu aşteptăm schimbarea cerurilor şi pământului, înseamnă că ne aşteptăm ca ele să dureze veşnic. Dar atunci sentimentul nostru de aşteptare e inutil, existenţa lui nu se justifică. Însă el există… Înseamnă că, dacă nu aşteptăm înnoirea, schimbarea, viaţa, rămâne o singură alternativă: „aşteptarea înfricoşată a judecăţii”. Pieirea fără speranţă într-o văpaie a regretului veşnic că nu am aşteptat ce era de aşteptat şi că nu ne-am pregătit cum trebuia să ne pregătim.

Ne putem înşela în aşteptarea noastră şi putem rata pregătirea noastră, chiar dacă aşteptarea e corectă. Ştie cineva taina scrisului, cititului şi socotirii, dacă n-o învaţă? Ştie cineva taina evlaviei, dacă nu o trăieşte?

Ce aşteptăm? Ce aşteptăm? Cum ne pregătim?

***
am citit şi am scris şi am socotit viaţa mea
până când Dumnezeu a vărsat peste mine taina evlaviei
apoi am arat şi am semănat în fiecare zi nu cu mapa
ci cu sapa inimii tale să vii
să stai la poarta zilelor cu ea pe umăr bălăgănind
întrebare după întrebare n-ai decât dar când El
zice holda s-a copt hai să o schimbi cu o seceră
atunci prepeliţele urii zboară care-ncotro şi iepurii
şi hârciogii înşelăciunii astăzi plecă
Dumnezeu la vânătoare taina evlaviei
ca un şorţ de frunze pentru adam şi eva aşa
am citit şi am scris şi am socotit viaţa mea


Pâinea, iubirea, ori frângerea?

octombrie 1, 2007

supper2.gifFiecare are problemele lui, fiecare suferă într-un fel sau altul sub amprenta vremurilor, ne găsim pe marginea unui vulcan care este propria noastra viaţă şi nu ştim cum să privim mai bine înăuntru… Iniţiativele noi ne obosesc, preocuparile mai intense nu sunt decât bătăi de cap de multe ori inutile, zbaterea pentru bucata de pâine atât de necesară trece uşor peste alte nevoi.

Iar bietul suflet aşteaptă, tot aşteaptă puţină atenţie, un crâmpei de mângâiere, împlinirea unui vis, ori căldura unui moment de bucurie. Ştiu, mulţi veţi spune că toate astea le avem duminica la biserică, sau stând pe genunchi cu Scriptura în mână în cămăruţa noastră… Este foarte adevărat.

Dar cum declanşăm această scumpă împărtăşire cu Duhul Domnului? Şi cum trecem apoi prin ierihonul încăpător de orbire şi durere al lumii? Lăsăm să treacă clipa sensibilităţii la orbirea altora – care seamănă atat de mult cu a noastră, cea dinainte de vindecare! – fără să facem nimic? Ne judecăm între noi, de multe ori cu o vigoare demnă de cauze mai bune, urmărind ce? Să luăm locul lui Dumnezeu?

Sau avem atâtea satisfacţii şi atât bine în toate cele ale noastre că simţim nevoia să dăm lecţii de noi, altora? Dureros… Când pâinea iubirii se frânge, ce ne interesează mai mult? Pâinea, iubirea, ori frângerea?