Neprihănire între dureroase Golgote

mai 30, 2009

Flămând şi însetat în arşiţa vremii,
cu amintiri, în suflet, de răcoare,
când faptul serii tremură-n vecernii,
neprihănirea Ta mă doare.

Flămând şi însetat de curăţia
stropirii cu sfinţite untdelemnuri
mă plec în rugă: pune-Ţi Tu mantia
pe albe lemnuri.

Şi fă din ele crucea mea, s-o duc,
neprihănire între dureroase Golgote,
să urc spre Tine, Doamne, să tot urc,
să ies din umanele grote.

În largul albastrului pune-mă steag
al unei îngereşti biruinţi.
Trecător peste al neprihănirilor prag,
du-mă Tu între sfinţi.

Flămând şi însetat cum am fost până ieri,
azi mă saturi cu trup şi cu sânge.
Doamne, pâinea celei morţi şi-nvieri
în mine o frânge.

Ferice de flămânzi şi însetaţi după rouă,
de cei ce sorb din cer neprihănire.
Vor fi săturaţi la izvorul ce-şi plouă
susurul blând şi subţire.


Într-o rană a mâinii

aprilie 4, 2009

Doamne, bate umărul de deasupra inimii în curcubeu,
Cred că e culoarea care îi vine cel mai bine
Când soseşte iubirea şi vin şi eu
Către Tine.

Nu e greu să las lumea, cel mai greu e să mor,
Dacă n-ar fi Domnul meu, aş muri fără rost.
Cine ştie ce doruri m-ar rupe din zbor…
Cine ştie ce orb voi fi fost.

Încolo, încoace, întrebătoare cărările
Unei incertitudini care e realul desfăşurat
Încurcă în mine visările, zările,
Ca o lumină care-a plecat.

Totul e simplu, Doamne, în inima Ta,
Cum îi e simplă apa fântânii…
De aceea aş bea, aş tot bea
Când mă adăposteşti ca pe-un cui
Într-o rană a mâinii.


Îndepărtarea umbririi

aprilie 3, 2009

Când Domnul va îndepărta umbrirea
Ce mă ascunde într-un colţ de veac,
Voi şti că nu-i departe fericirea,
Că-nsingurarea morţii are leac.

Departe de am fost, acum sunt ploaia
Care asudă ţărmul nisipos
Al clipelor când mi-a umplut odaia
De adevăr, de viaţă, de frumos…

Cântând am pus tot omul ce-s ofrandă
Pe-altarul înălţat de-un Bun Păstor
Şi când în mine timpul stă să cadă
Eu fac din el însămânţat ogor.

Cu lacrimă îl ar şi cu mirare
Şi îmi petrec spre răsărit privirea.
Aştept un zvon de împrimăvărare
Căci Domnul mi-a îndepărtat umbrirea.


Îl văd pe Domnul

martie 28, 2009

Frâng stăncuţele pe-un câmp aripi vânturii,
Gândurite stau priviri în cereşti copii,
Legănată umblă-n tei ambră de visări,
Parc-ar fi zenit când iei norul de pe zări.

Se ascund în chihlimbar anotimpuri verzi,
Au trecut în necuprins vorbe-n care crezi.
Pascu-le şi le tot mân spre o rimă iar:
Vorbele mi-au îngropat viaţa-n calendar.

Şi de-atâta peisaj, ochiul meu e dus
Tocma-n tinda unui deal şi priveşte-n sus:
De acolo vin culcuş, aripi de iubiri,
Clocotiri de echinocşi parcă-s regăsiri

De-adevăr înveşmântat în vorbiri de nea,
Prinsă-n cuie de argint pe fiinţa Sa…
Şi nu tremur, ci-anotimp am în pălmi sclipind
Când Îl văd pe Domnul meu lumile iubind.


Eram trist ca un căpăstru căruia i-a murit măgăruşul

februarie 21, 2009

***
că eram trist ca un căpăstru căruia i-a murit măgăruşul
n-ar fi însemnat nimic în lumea fără căpestre
dacă nu ar fi fost zilele în hamurile lor să alerge
şi dacă nu ar fi un grajd undeva un staul
ca o pricepere de rosturile lumii şi de celălalt
aşa ca o intrare în ierusalim

că eram trist că eram trist că cine ştie
măgăruşul acela putea fi condiţia mântuirii
în lumea purtătorilor de Dumnezeu


Al sângelui altoi

noiembrie 5, 2008

Treci, Doamne, pe la mine, astă seară,
Cu inima în palme Te aştept…
E frig şi e-ntuneric şi-i afară
Tot învelişul gândului nedrept.

Şi e minciuna unei flăcări încă
Preastinsă pălălaie între noi.
Soseşte Tu şi suie-mă pe stâncă,
Dezleagă-mi de-nnoptare ochii goi.

Cu pasul blând ca aripe alese
Pe apele simţirii mele vii.
Însămâmţează-mi inima-n culese
Şi liberate, fragede câmpii.

Şi crucea Ta, când fi-vom împreună,
Să ne îmbrăţişeze pe-amândoi:
Pe mine, cu iubirea Ta stăpână,
Pe Tine, cu al sângelui altoi!


Psalmul de sub perfuzor 23

octombrie 27, 2008

Felul iubirii de a fi se cheamă flacără. Şi inima trece prin ea ca la circ. Împotrivindu-mă şarpelui, am băut durere în loc de venin, ca să o pot numi bucurie. Erai, Doamne, în toate astea, şi Te mirai cum de nu înţeleg ploaia niciodată când bobul ei mi se odihneşte pe obraz.

Trec de la un fluture la altul ca să ştiu vântul de-a lungul lui, în vreme ce Tu mori ca să îmi poţi acorda alăuta cu notele ploii. Nicăieri nu răsun mai frumos decât la capătul câte unei răbdări. Să mă trezeşti cînd învii, Te rog! Şi îmi las inima să adoarmă sub golgoţii măslini.

De aceea iau aleluia şi o fac stup cu mierea pe dinafară şi cu aerul înţepenit la urdinişe ca o respirare buclucaşă, de aceea iau veselia ei drept arc, iar lauda ei drept săgeată de tras măreţie din gurile pruncilor. De aceea Îţi cânt ziua din toate întâmplarile ei, iar noapte din toate visele, de aceea: fiindcă sunt fără de număr, ca stelele cerului, în inima mea. De aceea…


Mai aproape

octombrie 10, 2008

Cu atât mai aproape de inima Ta
Sunt, cu cât orice puls
Mă duce mai sus, mereu mai sus
Ca un izvor coborât în vâlcea.

Dacă visez nori cu tălpile goale
E fiindcă m-ai învăţat să plutesc
Cu aripile spre cuvintele Tale
Şi cu ecoul spre pământesc.

De ce să mă mai întreb despre ceva
Ce nu înţeleg decât cu iubirea,
Când mi-am încredinţat potrivirea
Cu dragostea Ta?

De toate de m-aş mira n-ar fi ca şi cum
Aş turna pleava să crească grâu…?
Doamne, ţine-mi mirările-n frâu
Când străbat întrebări pe drum.


Cât de mult ne temem de ce nu înţelegem

septembrie 11, 2008

Cât de mult ne temem de ce nu înţelegem şi cât de des ni se întâmplă asta, determinã atitudinea noastrã în faţa vieţii. Cei mai mulţi bravează, dar în spatele bravării lor descoperim un spirit egoist de o fatalitate îngrozitoare. De aceea şi resping mulţi lucrurile noi, indiferent cât de binevestitoare ar fi acestea.

Mai mult, cu cât hotărârea noastră de a ignora cele de care ne temem (fiindcã nu le cunoaştem) este mai puternicã, creşte proporţional vehemenţa cu care ne vom opune noului. Aşa că, să nu ne mirăm de cât de puternicã e opoziţia la învãţãturi noi a celor mai mulţi dintre noi!

De aceea Domnul limiteazã la foarte puţin, chiar la simpla toleranţã, ataşamentul la valorile propovăduite de El şi învăţate de noi din Scripturi. Astfel, citim la Marcu 9:40: „Cine nu este împotriva noastră, este pentru noi.” Şi la Luca 9:50  „…cine nu este împotriva voastră, este pentru voi.”


Ce nu sunt…

august 2, 2008

O, Doamne, ceva ce nu sunt mi se-ntâmplă,
Cum iarna se-ntâmplă-n câmpii.
În văile mele fantasmele surpă
Terenuri cu holde şi vii.

Îmi fii împreună cum aripii zborul
Când vulturul vrea către cer,
Măsoară-mă-n arcul ce-şi strună fiorul
De dor împlinit şi mister.

Culeg răsuciri de aer albastru
Deasupra de ape adânci…
Aş vrea să rămân lunecuşul măiastru
Al zilei pe care-o porunci,

Dar sunt, Doamne bun, întâmplată plutire
Şi sunt ce nu sunt şi te rog
Dă inimii mele de mine de ştire
Şi ia-mă pe mine zălog…


Realul separat

august 1, 2008

Câte îngrămădim într-o zi, în adâncul sufletului nostru? Bucurii şi tristeţi, pripeli şi amânări, inexplicabile uneori, nesiguranţe şi rigidităţi de stâncă, şi din toate Dumnezeu face om… Memoria învineţită de loviturile timpului ce a trecut vijelios peste ea, trupul purtându-şi mai frumos sau mai puţin frumos ocara anilor şi binecuvântarea lor…

Şi dacă într-o zi se-adun-atâtea, câte se pot aduna într-o viaţă? Şi cum evoluează prin tot Duhul Sfânt. mângâind şi mustrând şi croind un real separat, realul acelora care sunt în lume, dar nu sunt din ea, cum nu e lumina soarelui din huma pe care o îmbălsămează, deşi peisajul întreg o soarbe ca pe-o respirare.

Rugăciunea Domnului Isus

Ioan 17:11-17: „Eu nu mai sunt în lume, dar ei sunt în lume, şi Eu vin la Tine. Sfinte Tată, păzeşte, în Numele Tău, pe aceia pe care Mi i-ai dat, pentru ca ei să fie una, cum Suntem şi noi. Când eram cu ei în lume, îi păzeam Eu în Numele Tău. Eu am păzit pe aceia pe care Mi i-ai dat; şi nici unul din ei n-a pierit, în afară de fiul pierzării, ca să se împlinească Scriptura. Dar acum, Eu vin la Tine; şi spun aceste lucruri, pe când sunt încă în lume, ca să aibă în ei bucuria Mea deplină. Le-am dat Cuvântul Tău; şi lumea i-a urât, pentru că ei nu sunt din lume, dupăcum Eu nu sunt din lume. Nu Te rog să-i iei din lume, ci să-i păzeşti de cel rău. Ei nu sunt din lume, dupăcum nici Eu nu sunt din lume. Sfinţeşte-i prin adevărul Tău: Cuvântul Tău este adevărul.”


Scrise la Felix 06 (Pe care căi?)

iunie 16, 2008

Pe care căi?

Pe care căi mă porţi spre Tine, Doamne,
Prin care zi ce n-o mai fi să fie
Decât uitare de sătul şi foame
Făcută, în lumină, poezie.

Nu pot pricepe dincolo de mine
Decât cu lemnul bradului din care
Ţi s-a clădit amara înălţime
A crucii de ocară purtătoare.

Şi nu pot înţelege arcuirea
Sub biciul umilirii ne-ndoielii
Pe care nu o poate… doar iubirea,
Purtându-mă ca lacrim-a poverii…

Eu am tăcut când Tu plângeai de mine,
Nu ştiu mărturisirea pân la urmă
A chipului ce-l salţi dintre ruine…
Tu să nu taci când vorba ni se curmă.

Sunt eu un preţ al voii Tale oare,
Ce fier al unei săbii dă lucirea
Fiinţelor pierzându-se în zare,
Când rostul ei e praful căii Tale?


Te laud, Părinte

aprilie 29, 2008

Te laud, Părinte, nu am a lăuda
În lumea aceasta oricum, altceva…
Florile-n câmpuri, sau peştii în apă,
Visele-n oameni cad şi se-ngroapă.
 
Zorii cei galeşi, o seară-i mănâncă,
Noaptea sub stele e mereu mai adâncă.
Flamuri de oşti înşirate vâlvoi
Nu despre glorie-mi spun, ci război.
 
Căci spaima luminii rămân ochii cei orbi,
Cum negrul răsuce croncănitul în corbi.
Şi ploaia când vine, în loc să le spele,
Mai rău le înfige, păcatele mele.
 
Numai plânsul adânc de un greu cimitir
Răsfirat în adâncuri ca ecou de clavir,
Duhul Tău când îl cântă cu tremolul Lui nou,
Numai plânsul mă ia din umanul cavou.
 
Numai fuga de-amara fulgerare de lut
Murdărită de ziua care-n noapte-a-nceput,
Numai palma străpunsă de o umbră din cui,
Sau coroana de spini pusă pe fruntea Lui,
 
Doar atâta, Părinte, eu mă pot lăuda…
Doar o goană de vânt şi nimic altceva.
Ce mai pot e o rugă, o plecare din tot,
Şi-un soldat de lăudare spre al cerului cort.


„Cureaua de transmisie” a harului

aprilie 10, 2008


Geneza 18:19: „Căci Eu îl cunosc şi ştiu că are să poruncească fiilor lui şi casei lui după el să ţină Calea Domnului, făcând ce este drept şi bine, pentru ca astfel Domnul să împlinească faţă de Avraam ce i-a făgăduit”…

Domnul ştie… Nu am crezut niciodată în predestinare. Dar că Domnul ştie „liberul meu arbitru”, da. Fiindcă El a făcut schiţa acestui liber arbitru. Şi ştie mai bine decât oricine cum funcţionează.

Când un inginer proiectează o maşină, îi ştie toate măruntaiele şi modul de funcţionare. Toate şuruburile şi curelele de transmisie… Tot ce poate şi toate punctele slabe.

Când Şi-a dorit un om „după chipul şi asemănarea Lui” l-a făcut pe Adam, apoi S-a făcut trup şi a asigurat mântuirea, adică S-a făcut „cureaua de transmisie” şi i-a pregătit un loc pentru a fi împreună.

De aceea poate Pavel să scrie corintenilor (cu de la „inginer” învăţătură): „Nu ştiţi că cei nedrepţi nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu? Nu vă înşelaţi în privinţa aceasta: nici curvarii, nici închinătorii la idoli, nici preacurvarii, nici malahii, nici sodomiţii,
nici hoţii, nici cei lacomi, nici beţivii, nici defăimătorii, nici răpareţii nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu.

Şi aşa eraţi unii din voi! Dar aţi fost spălaţi, aţi fost sfinţiţi, aţi fost socotiţi neprihăniţi, în Numele Domnului Isus Hristos, şi prin Duhul Dumnezeului nostru.

Toate lucrurile îmi sunt îngăduite, dar nu toate Sunt de folos; toate lucrurile îmi sunt îngăduite, dar nimic nu trebuie să pună stăpânire pe mine.

Mâncările sunt pentru pântece, şi pântecele este pentru mâncări. Şi Dumnezeu va nimici şi pe unul şi pe celelalte. Dar trupul nu este pentru curvie: el este pentru Domnul, şi Domnul este pentru trup.” (1 Corinteni 6:9-12)

Oare n-a ştiut „inginerul” ce proiectează? Rotiţele şi „cureaua de transmisie”, nu le ştie El? Nu ştie El mizeria mea, păcatele mele, curvia mea, închinarea mea greşită, lăcomia mea, imaginaţia mea pervertită? Fiindcă aşa suntem unii dintre noi, indiferent ce ne place să credem despre noi înşine…

Dar ne socoteşte neprihăniţi! NE LEAGĂ DE EL cu o „curea de transmisie” veşnică indiferent cât sunt de mari păcatele noastre. Indiferent „câţi bărbaţi ai avut”, cum i-a spus samaritencei, indiferent cât eşti de afemeiat, omule, indiferent care ar fi închinarea ta acum…

Totul depinde de legarea ta de bunăvoie sub „curea de transmisie”… În numele Domnului Isus Hristos. ÎN NUMELE DOMNULUI ISUS HRISTOS! El este „cureaua de transmisie a harului care îţi asigură sfinţirea. Sau cum spunea cineva, evoluţia spirituală…


Cu glasul Isus

martie 20, 2008

Pândite miresme în flori se ascund,
În floarea din mine e seară.
Un râu îşi târăşte undirea în prund,
Şi-n larg se-nfioară.

De n-ar fi iubirea să cearnă pe tot
Lumină din sfânta-i privire,
Aş spune oricui pe pământ că nu pot
Aşa vieţuire.

Ce bine că tâmplele mele aleg
Din spini pe aceia ce ştiu
Că nu orice frunte şi-orice spin se-nţeleg
Cu Domnul cel viu.

Abat întrebări peste nedumeriri,
Nu este pe lume răspuns,
Un altul decât îngereşti glăsuiri
Cu glasul Isus.


Adam

martie 19, 2008

Cu timpul scurs în raniţă de-argint
Şi agăţat de tâmplă ca povară,
Mă-ntâmpin în memorii hăulind,
Dar mă ascund plângând – a câta oară?

Apoi vii Tu, Isuse, şi-nviezi
În zorii răcoroşi înveşmântat
Şi mă întrebi: „Cine ţi-a spus că vezi
Ceva ce niciodată n-ai aflat?

Cine ţi-a spus că-n dimineaţă, gol,
Nu ai să ştii nicicând ce e lumina,
De-adăposteşti al trupului ocol
Cu şorţul viţei şi cu rădăcina?

Acum, cu timpul strâns ca un argint
Pe tâmpla ta, povară agăţată,
Vei traversa tăcerile murind,
Să poţi veni la Mine înc-o dată…”


Lemn de cruce

martie 18, 2008

Visam pe val ca orice lemn rămas
Din naufragiul unui vis în larg.
Nu mai ştiam ce parte-am fost pe vas,
O punte, sau o dungă de catarg.

Şi cum pluteam, mă imbibau genuni
Trăgându-mă ca pe-un pietroi afund.
Cerut-am o minune-ntre minuni
Şi-am fost zvârlit într-un târziu în prund.

Am plâns de-a lungul malului rămas
Dintr-un ostrov pustiu, în calea mea.
Ascuns de toate, eram lemn de ars
Dintr-un copac înalt tăiat cândva.

Şi iar cerut-am, Doamne, o minune,
Un gest măreţ de mâna Ta făcut.
Şi m-am trezit în zi de soare-apune
Cu lemnul într-un fel necunoscut.

Şi-un Fiu de Om din cer mă pironea
Cu viaţa Lui pe viaţa mea să urce…
Atunci văzui că lemnul meu era
Nu lemn obişnuit, ci lemn de cruce.


Nu are umbră cerul

martie 17, 2008

Nu are umbră cerul să o lase nicăieri
Peste-ndoiala astei zi de zilele de ieri.
Când taie-n rotocoale sus un zbor de albatros
Mă-ntreb privindu-i sângele, cât suferi Hristos?

Apusul cel aidoma cu alungarea lui
De-a lungul apei fără vad din capul satului
Mai ştie-nsângerat să dea de veste în ţinut
Că judecata omului la cruce a-nceput?

Şi noi, ce înţeles avem de cele ce nu sunt
Cu văzul pipăite şi numite pe pământ?
Şi-n zile, ca şi cum am şti ce vine după ele
De ce ne bandajăm mereu ca-n veşnice atele?

Cu definiţia în mâini despre ce suntem, vrem
Zvârlind iubirea la pământ, să nu fim, ci s-avem
Viaţă lungă, bogăţii, avere, robi şi roabe…
Doar cerul nu l-am desfăcut de tot dintre podoabe.

Şi irosindu-ne purtăm pecetea nimicirii.
Nimicul, doar atâta e singurătatea firii.
Când judecata omului la cruce s-a făcut,
Şi moartea şi viaţa lui acolo-au început.

Şi-n totul s-a fixat un preţ şi-un rost adevărat,
Şi-o definiţie de Domn şi-un titlu de-mpărat.
Nu are cerul umbră să o lase nicăieri
Nici peste ziua ce-o veni, nici peste cea de ieri.


Dumnezeu – Poetul şi poezia lui (5)

martie 3, 2008

continuare de aici

Dragostea lui Dumnezeu ne umple. Iar dragostea lui Dumnezeu este altfel şi altceva decât sentimentul nostru de dragoste. Noi spunem că iubim pe x sau pe y, pe el sau pe ea, dar aşa de greu această dragoste poate renunţa la x, la y, la el sau ea, fie că este un prieten, o prietenă, soţia, soţul, copiii… Ne este imposibil să renunţăm.

Călătorim prin lumea asta cu un bagaj aşa de mare de sentimente, fără să ştim cât sunt de superficiale. Da, Dumnezeu a iubit atât de mult lumea, că a dat pe singurul Său Fiu… A dat pe singurul Său Fiu… A DAT PE SINGURUL SĂU FIU!

Dumnezeu nu se joacă. El a fost dispus, din dragoste, să tacă. Să-Şi dea Cuvântul pieirii… SĂ TACĂ! În Ţefania 3:17 este un cuvânt superb… De ce a tăcut Dumnezeu? „Căci Dumnezeu tăcea în dragostea lui, Se bucura de tine cu mare bucurie ŞI NU MAI PUTEA de veselie pentru tine.” Extraordinar!

Când a tăcut Dumnezeu? Când? Când nu mai putea! Când L-a depăşit propria lui simţire. L-a depăşit propria lui bucurie… Tot universul ăsta s-a născut din bucuria lui Dumnezeu.

Ţine-mă-n bucuria Ta! Nu mă lăsa… Nu pot gândi prea mult… când universiul ăste este rodul bucuriei lui Dumnezeu… Aşa de bine a surprins Ţefania creaţia, atât de bine! Dumnezeu nu mai putea… Tăcea în dragostea Lui…

Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, atât de mult, încât a tăcut! A tăcut şi S-a bucurat. A acoperit totul, totul, şi dragostea asta L-a făcut să nu mai vadă mizeria mea, păcatul meu, ura mea, dispreţul meu…

Cuvântul Său nu s-a mai auzit. Universul a devenit altceva. Pentru că Dumnezeu a tăcut. A tăcut o secundă care a durat trei zile. De atunci vorbeşte iarăşi. Dumnezeu Se bucură iarăşi, Se bucură pentru fiecare mântuit al Lui. pentru fiecare frântură din creaţia Lui care reintră în locul ei de la-nceput.

El va face un pământ nou şi ceruri noi. Aceasta este finalitatea relaţiei Sale cu Sine. Aceasta este finalitatea gândului lui Dumnezeu. Asta îmi vorbeşte mie Scriptura. Şi acolo mă va aşeza pe mine. Acolo va face din mine coroana… coroana acestei creaţiuni, iar Domnul meu şi Stăpânul meu va fi Cuvântul Său.

Atunci voi şti să fac cea mai frumoasă poezie. Şi numai eu, ci şi voi…

(va urma)


Tăcerea aceasta ce licură

februarie 12, 2008

Rindea nazaretă

Dau orele nopţii din somn înapoi,
Ceva să-nţeleg din ascundere
În Domnul din Ceruri, în Domnul din noi,
Ecou de Cuvânt ‘trepătrundere.

Sudori de lumină pe tâmple aleg
Un gând, o tăcere, o inimă…
Nu vreau să-nţeleg şi vreau să-nţeleg,
Şi-n toate acestea suspini-mă!

Dai viaţa ‘napoi ca pe lemn o rindea,
Rindea nazaretă şi lunecă
Oglinda coroanei de spini peste ea,
Iar ziua în ea se întunecă.

Se zbat orologii şi-s ore târzii,
Încep universuri să golgote
Căci Doamne, legată murirea o ţii
Cu oamenii-n ea, ca să forfote.

Dar vremea privirii în noi a venit,
Mai vezi Tu acolo vreo plângere
De om geluire, de om răzuit
În sine rindeaua să sângere?

O clipă mai cred că din clipă răsar,
Apoi văd tăcerea cum picură…
Aş vrea sa rămân în ecou-Ţi măcar
Tăcerea aceasta ce licură!

(fragmentele de film sunt din „Barabbas”, cu Anthoni Quinn)