Poza de pe plajă

ianuarie 23, 2009

poza-de-pe-plaja.jpgÎmi amintesc o excursie la mare, demult… Era pe plajă un fotograf cu nişte siluete umane din carton, sau altceva de felul acesta. Pe o faţă erau pictate frumos, să imite corpul omenesc. Dar aveau o gaură în locul unde ar fi trebuit să fie faţa: fruntea, ochii, nasul, buzele, bărbia… Acolo clientul îşi îndesa obrajii, zâmbea, iar fotograful îi scotea o poză în care era el, dar cu alt trup. „Grozav!”, mi-am zis, şi am dorit imediat să am o poză cu mine altfel. Să vadă prietenii mei şi să se distreze. Şi apoi, e aşa de interesant să fii altfel! Era aşa de simplu… Doar te lipeai în dosul cartonului şi puneai faţa în gaură.
Numai că pe dosul cartoanelor acelora nu era pictat nimic şi erau tare murdare… Nu ştiu cui îi venise ideea năstruşnică să toarne pe spatele cartoanelor ceva unsuros şi negru, vaselină ori ce-o fi fost, că toţi cei ce făceau poze acolo plecau murdari. De câte ori priveam poza aceea sau o arătam altora, îmi amintea şi de cât de greu am scos mizeria aia de pe mine. Ce e mai rău e că avem asemenea cartoane in noi. Le spunem, alintându-le, subiectivităţi. Dacă n-ar fi aşa, n-am sta mereu în faţa oglinzii, să vedem daca suntem tot cei pe care-i ştim, sau altfel, daca ne-am murdărit sau nu, ori pur şi simplu ce mască să ne punem azi, cum să ne ascundem mai bine… Să ascundem, ce? De ce? De cine? Până când vom purta poza făcută la mare?
Unii adună albume întregi cu astfel de poze. Dar cei mai vulnerabili sunt cei tineri. Neliniştea caracteristică, energia ca şi nevoia lor de a-şi clarifica aspectele vieţii, secretele propriei fiinţe, îi fac vulnerabili. „Păcat de el!” spun oamenii mari şi importanţi din jur. „Păcat de el!” spun părinţii, uluiţi de cel pe care-l văd acum cu totul altul decât înainte. „Păcat de el!”, spune Dumnezeu, dar nu compătimind, ci trăgând o concluzie şi un semnal de alarmă. Această concluzie se impune. „Nu-i aşa? Dacă faci bine, vei fi bine primit; dar dacă faci răul, păcatul pândeşte la uşă; dorinţa lui se ţine după tine, dar tu să-l stăpâneşti.” Aşa scrie în dosarul primei crime din istorie. Scrisul e al lui Dumnezeu. Dar nu înţeleg… Ce vrea să spună? Răul, păcatul, dorinţa lui… Nu-s tot aia?

„Dorinţa lui se ţine după tine…”

A fost o zi când ochii omeneşti au văzut existenţa. Existenţa din ei şi dimprejurul lor. O privire absolut obiectivă îl despărţea de orice durere. Dumnezeu îl întocmise pe Adam asemănător Sieşi, purtând în el principiul absolut al binelui, al curăţiei, al încrederii. Adam nu putea vedea altceva, decât ce era în el şi în jurul lui: lumea absolută şi adevărată a binelui. El nu avea nevoie să facă poze trucate pe plajă. Binele, adevărul, frumuseţea lui Dumnezeu erau oglinda lui de fiecare clipă.
Lumea era plină şi completă. Totul era „foarte bine”, spusese Dumnezeu. Lumina, pământul, apele, plantele şi animalele. Şi mai ales el, Adam, încununarea creaţiunii Sale, replica în exteriorul creat a lui Dumnezeu Însuşi! Purtând chipul şi asemănarea Sa ca pe o pecete pe care El a pus-o pe tot ce făcuse. Căci subiectivitatea lui Dumnezeu este El Însuşi. Atunci, de unde am apărut noi, plini de dorinţa de a fi altceva, de a avea altceva, gata oricând să plătim cu noi înşine un alt chip şi o altă asemănare?
Adam nu era cum suntem noi azi, la început. Nici nu avea cum să vadă răul… Era ceva total străin de el. Vedea şarpele, da, doar el îi dăduse nume. Pe acest animal l-a ales răul pentru a se revela şi a-şi face simţită prezenţa. Poate şi fiindcă era purtător de otravă. Ce altceva se poate identifica cu răul mai profund decât otrava distrugerii şi a morţii? Răul se făcuse atunci, înainte de Cain. De atunci „dorinţa lui se ţine după tine”. Despre asta vom mai vorbi.
Dumnezeu numeşte ascultarea de o astfel de dorinţă, „păcat”. Aşa că putem şti ce este, de unde vine şi cum se manifestă păcatul. Gândirea nu este păcat, dar rezultatul ei poate fi o poză de pe plajă. De ce? Intervine subiectivitatea. Adică altceva decât ai fost creat. Păcat este orice intră în contradicţie cu acea condiţie umană perfectă, creată de Dumnezeu. În dosul lui e cineva care face ca gândurile omului să pornească de la realitate, dar să ajungă la împlinire cu totul altundeva decât normal.
O anecdotă care m-a amuzat copios într-o vreme, dar care acum mă îndurerează la fel de mult, povesteşte despre un om care mergea cu maşina printr-o pustietate. La un moment dat a explodat un cauciuc. A făcut el ce-a făcut şi a repus maşina pe roate. Dar n-avea o pompă să umfle roata. Ştia însă, nu foarte departe, un motel. Aşa că a început să împingă maşina, gândind: „E în regulă, merg la patronul respectiv, îl rog să-mi împrumute o pompă, îi plătesc şi plec mai departe.” Toate păreau în regulă. „Dar dacă tocmai a avut ceva probleme şi e supărat şi refuză să mă ajute, ce mă fac?” se îngrijoră el… „Ei, n-o fi chiar aşa!” îşi zise, râzând de propria-i nălucire. „Dar dacă s-a certat cu nevasta şi mă jigneşte, ori mă înjură…? Nu se poate, nu e vina mea, o fi având el un minim de bun simţ… Şi totuşi… Se poate ajunge la violenţă… Să dea în mine!? Da’ ce-i fac? Îi cer o pompă şi gata!” Şi gândind aşa, ajunge la locul cu pricina, deschide uşa şi strigă: „Ştii ceva, măi nene? N-am nevoie de pompa ta!” Aşa lucrează răul cu mintea omenească… Nu e… păcat?! Stă lipit de ea şi caută mereu să o deturneze. Oare poate fi întrerupt undeva cursul unei astfel de evoluţii?

„…dar tu să-l stăpâneşti.”

Creştinii ştiu toate acestea. Şi mai ştiu că este soluţie pentru problema păcatului. Sau ar trebui să ştie. Nu căi ciudate, lecţii de gândire pozitivă, surogate mai mult sau mai puţin literare, ci Însăşi Calea! Cel ce „a fost om ca şi noi, dar fără păcat.” Cum a făcut? Poate că nu vom înţelege decât când ne va spune El. Ce a făcut, asta-i important. A făcut posibilă împotrivirea. Chiar a conferit cu autoritate pe cel care doreşte şi încearcă să se opună păcatului.
Vreau să spun că se poate şi altfel. Pot să fiu interesant şi divers fără să fac poze pe plajă. Pot să-mi umflu roata şi să plec mai departe liniştit. Pot să mă văd într-o infinitate de oglinzi, privind într-una singură, şi în fiecare să fiu acelaşi şi altfel… Vrei să ştii cum se face asta? Întreabă-L pe El! Priveşte în Oglinda pe care El a dat-o: Fiul Său. Cuvântul Său.


Lupta cu ispita

iulie 30, 2008

Ispita nu e păcat. Dar ispita poartă în virtual păcatul şi moartea.

Adam nu era cum suntem noi azi, la început. Nici nu avea cum să vadă răul… Era ceva total străin de el. Vedea şarpele, da, doar el îi dăduse nume. Pe acest animal l-a ales răul pentru a se revela şi a-şi face simţită prezenţa. Poate şi fiindcă era purtător de otravă. Ce altceva se poate identifica cu răul mai profund decât otrava distrugerii şi a morţii? Răul se făcuse atunci, înainte de Cain. De atunci „dorinţa lui se ţine după tine”. Aceasta este ispita: dorinţa de a te simţi bine… prin rău.

Dumnezeu numeşte ascultarea de o astfel de dorinţă, „păcat”. Aşa că putem şti ce este, de unde vine şi cum se manifestă păcatul. Gândirea nu este păcat, dar rezultatul ei poate fi. De ce? Intervine subiectivitatea. Adică altceva decât ai fost creat. Păcat este orice intră în contradicţie cu acea condiţie umană perfectă, creată de Dumnezeu. În dosul lui e cineva care face ca gândurile omului să pornească de la realitate, dar să ajungă la împlinire cu totul altundeva decât normal.

Vestea cea bună este că orice ispită poate fi depăşită prin puterea omului. Cum se face asta?

Orice ispită e însoţită atât de potenţiala cădere cât şi de potenţiala izbândă. Numai voinţa noastră face diferenţa. Vrei să fii biruitor în lupta cu păcatul, care e boldul morţii? Atunci învaţă să lupţi cu ispita!


Iacob şi ispita lui

februarie 10, 2008

Îi spun bun venit lui Iacob. Mi-a trimis câteva poeme din care am ales unul pe care, cu îngăduinţa lui, l-am aranjat puţin şi vi-l oferim:

Ispita

inima îmi bate strâmb
se strică-n gând culoarea
înăbuşită în petale
sorbind nectar

cu hainele pătate de polen
din creştet până-n tălpi
visând butoaiele de miere
netrebnică gâză

O Tată inima îmi bate strâmb
o ia în mână că se strică


Cum e iubirea lui Dumnezeu?

ianuarie 13, 2008

Cum e iubirea lui Dumnezeu şi ce oferă lumea?

Cum e curăţia şi cum e păcatul?

Unde ţi-ar plăcea mai mult?


Lacrimile unei mame – biografie spirituală

iunie 14, 2007

În zgomotul unei vremi de aspră însingurare, când nimic nu mai semăna cu nimic, când orice valoare umană stătea clătinată, gata să cadă în hăţişul de laţuri ale durerii şi silniciei, săbii de dragoste, ca nişte fulgere inverse, croiau căi largi de lacrimă până la cer, până la Cel Atotputernic, atât de largi şi aşa de bine pavate cu credinţă, cu nădejde şi dragoste, că făcură să coboare împlinirea, tăiară capetele hidrei disperării, aduseră acel răspuns îndelung crezut, nădăjduit, cerut…

Crescusem în Adunare, în mijlocul dragostei şi învăţăturii lui Hristos. Gustasem bunătatea Domnului. Când îmi visam o familie, îl vedeam pe tata: credincios, curajos, muncitor şi demn, intransingent cu greşelile lui, dar şi cu ale altora, în virtutea principiilor biblice care nu iartă pe cine calcă, în mod repetat şi fără să se pocăiască, Adevărul, şi vedeam alături pe mama: căldură cu nume de alint, mereu ascultătoare de Dumnezeu şi de soţul ei, mereu îndrăgostită de surori şi de fraţi, iubindu-L pe Hristos şi iubindu-şi familia cu atâta fervoare, că rugile ei nu rămas-au vreodată neascultate…

Vremea furtunilor

Dar, ca şi asupra neprihănitului Iov, veniră încercările. Numai că eu nu eram neprihănit. Mâna fină a poeziei mă mângâiase, îi prinsesem gustul… Şi a început a mă trage după ea. O admiram la alţii şi o iubeam mai mult sau mai puţin tăinuit. În Adunare n-o găseam, doar în negura tavernelor, în tovărăşia altor asemenea seduşi. Poezia, s-o fi luând ea din natură, de pe stradă sau din cărţi, dar lecţii de poezie, numai de-aici! îmi ziceam eu înşelându-mă. Aşa am părăsit Adunarea, care-mi imprimase totuşi o formă a sufletului care nu a putut fi ştearsă, oricât de adânc aveam să mă scufund. Pentru că asta a urmat: scufundarea. O formă, ca forma pe care flăcările dintr-un furnal o dau fierului: curgătoare şi incandescentă. Am negat valorile în care fusesem crescut, chiar dacă tata mă avertizase: „Dacă fugi de Dumnezeu, El îţi va sta împotrivă!” Am plonjat după voia minţii mele în valurile nesăţioase ale unei lumi de care, până atunci, dragostea lui Dumnezeu mă ferise. Ce mai rămânea, decât ca balena care l-a înghiţit pe Iona să mă înghită şi pe mine? Şi aşa s-a întâmplat. Lumea se zbătea ca valurile grozave ale mării. Priveam, trăiam, înţelegeam… Ştiam de ce ajunsesem acolo. Dar nimic nu mă putea face să accept să mă întorc. Îmi era scârbă de mine, uneori, dar mereu făceam planuri de mai bine care, bineînţeles, nu se împlineau niciodată. Poţi zidi castele în pântecele unui chit? Dumnezeu însă, mă păstra. De ce? Eu nu acceptam ca altcineva să fie stăpânul meu. Credeam că eu şi numai eu hotărăsc… Credeam că-mi conduc singur… balena! Amară ironie!

Rugile unei mame pentru copilul ei, ele au străpuns totul, au spulberat minciuna pe care Amăgitorul încerca să mă ţeasă. Când îmi spune acum că „simţeam că inima mi se rupea în bucăţi când te ceream lui Dumnezeu”, îmi şi imaginez „bucăţile” inimii mamei mele gravitând împrejurul Tronului de Har al lui Dumnezeu, fiecare cât o rugăciune pe care numai o mamă îndurerată ar putea-o înălţa.

Era o vreme a încercărilor, a experienţelor dure, când „gustul” lumii, atât de dulce la început, se transforma în amărăciune. Când toate porţile care păreau a se deschide înaintea unui tânăr plin de energie şi de talent, aşa cum mi se părea că sunt – şi cum toţi tinerii sunt ispitiţi a crede despre ei înşişi – se închideau pe rând, exact atunci când aproape credeam că am trecut, lăsându-mă iarăşi singur şi decepţionat. Nu ascultasem când ar fi trebuit şi, menajându-mi cu vise măreţe orgoliul, îmi contemplam fiecare eşec aşa cum o mamă îşi priveşte copilul născut mort: „Nu-i nimic, voi face altul, o voi lua de la capăt.” Sau ca făcătorul de poduri din poveste: „Voi face altul pe mal în jos, altul mai trainic şi mai frumos.” Aşa îmi ziceam, iar Satana îşi freca mâinile de bucurie că uitasem înţelepciunea Bibliei, care spune: „Dar cel rău nu este fericit şi nu-şi va lungi zilele, întocmai ca umbra, pentru că n-are frică de Dumnezeu.” (Eclesiastul 8:13)

Până când, după mai mulţi ani, după o întreagă tinereţe ratată, distrus trupeşte şi secat în suflet, lângă un pat de spital, am căzut în genunchi strigând, cu tot ce mai rămăsese din mine: „Doamne, iartă-mă! Eu nu mai însemn nimic. Mai jos de-atât nu se poate! Aici e iadul… Numai Tu mai poţi face ceva din mine!” Era în ianuarie. Aveam aproape 30 de ani.

„Dacă dă El pace, cine poate s-o tulbure? (Iov 34:29)

Şi Dumnezeu a lucrat. El lucrează încă. A luat tot ce a fost rău, a luat inima şi cuvintele mele, a luat tot ce era murdar şi nedemn în viaţa mea. De atunci totul s-a întors, din pe dos, cum fusese, pe faţă. Toate experienţele trecute îmi arată puterea Sa. Acum pot spune ca Pavel: „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine.” Pacea Sa a inundat totul, transformându-mă pe mine şi lumea…

În dimineaţa care a urmat pocăinţei mele depline, lângă patul meu de spital era mama. Ştiusem tot timpul că se roagă pentru mine, dar cum o vedeam: dragostea femeii care-şi dorea copilul mântuit şi care cunoştea şi iubea pe Acela ce dăduse „pe singurul Său fiu” pentru mine, fiul ei… Rugăciunile ei neobosite au ţinut ani de zile mâna lui Dumnezeu deasupra mea, chiar dacă această mână purta nuiaua. Numai aşa puteam fi salvat. Numai aşa, cioplit mereu şi dureros, cu dalta rugăciunii unei mame credincioase. Nici un copil nu se va putea ascunde de rugăciunile unei astfel de mame. Nici o lacrimă a unei astfel de mame nu va rămâne nenumărată de Dumnezeu!

Nici acum nu pot înţelege cum de n-am realizat cătă dragoste purtau rugăciunile mamei. Cum dar să înţeleg dragostea lui Dumnezeu? Dragostea veşnică şi incomparabil altfel şi mai mare decât dragostea de mamă… Şi nu pot pricepe cum am fost eu şi cum sunt alţii gata să respingă această dragoste, pentru beneficiile de nimic ale lumii în dezintegrare… Nu pot compara cu nimic, dragostea lui Dumnezeu. Ca şi cum olarul şi-ar jertfi propriul fiu pentru salvarea unei bicisnice oale…?! Doamne, îţi mulţumesc pentru că nu înţeleg! Fiindcă aşa, încep să cred. Ce înţeleg, este cuvântul apostolului Pavel: „Fugi de poftele tinereţii şi urmăreşte neprihănirea, credinţa, dragostea, pacea, împreună cu cei ce cheamă pe Domnul dintr-o inimă curată.” (2 Timotei 2:22). Dragii mei tineri, sau mai puţin tineri, dacă n-aţi făcut aşa la vremea cuvenită, lacrimile unei mame pot ţine mâna lui Dumnezeu deasupra voastră până o veţi face. Dar aveţi grijă: ea va purta nuiaua! „Căci Domnul pedepseşte pe cine-l iubeşte şi bate cu nuiaua pe orice fiu pe care-l primeşte.” (Evrei 12:6).