Când experienţa vieţii ia formă de poezie

iunie 10, 2009

lausrAşa se numeşte interviul apărut recent pe RomanianVIP.com
A trebuit să răspund la câteva întrebări…

Pe când lucram ca ziarist creştin m-am întrebat, la un moment dat: ce ar fi răspuns Domnul Isus, dacă ar fi fost intervievat de vreun reporter? Eu l-aş fi întrebat: „Cum este să fii Fiul lui Dumnezeu?” Probabil că ar fi răspuns cum i-a vorbit lui Isaia (parafrazez): „Dispreţuit şi părăsit de oameni, om al durerii şi obişnuit cu suferinţa, eram aşa de dispreţuit că îţi întorceai faţa de la Mine, şi voi nu M-aţi băgat în seamă.”

Şi m-am mai întrebat: „Unde este trecerea de la adevăr la mândrie?” Nici acum nu am găsit răspunsul…


Ce teme favorite apar cel mai des în poeziile pe care le scriu

aprilie 20, 2008

Continuare de aici

Am început a discuta despre asta ceva mai înainte. Care temă poate fi mai dragă unui îndrăgostit de Hristos decât iubirea Lui? Când se bucură sau suferă, când cântă sau plânge, când înoată sau aleargă după fluturi… Nu, nu pot spune că am teme favorite. Scriu despre orice simt în ideea pe care am mai pomenit-o, exprimată aşa de frumos de Sf. Augustin: „Iubeşte-L pe Dumnezeu şi fă ce vrei”… ce vrei! Simte ce vrei, va simţi El. Dacă îţi stăpâneşte viaţa, gândurile, sentimentele, dacă e El Domnul şi Stăpânul inimii tale, atunci o poţi lăsa în voia ei… Cam asta e ceea ce fac eu în poezie. Las inima să simtă şi să spună ce vrea ea. Nu mă tem de nimic, nu mă tem de limbaj şi de capcanele lui, nu mă tem de cuvinte sau de raporturile dintre ele, nu mă tem de imagini…

Da, imaginaţie este o mare încercare pentru fiecare, fiindcă acolo îşi poate face cuibul atât coroana de spini, cât şi ramura de finic a închinării fiecăruia. Cea mai mare dramă e atunci când omul se vede pe sine ca obiect al imaginaţiei sale. Atunci va căuta să se plaseze în centrul ei şi va uzurpa astfel locul cuvenit lui Hristos. Devine atunci vulnerabil tuturor şoaptelor de înşelătoare mărire, sau devine vulnerabil pentru tot felul de experienţe dăunătoare, consumatoare de viaţă…

De acolo, din imaginaţia sa implicată mai mult sau mai puţin profund în experienţele realităţii sale, îşi alege un poet temele favorite. Dar când realitatea sa este realitatea lui Hristos şi a mântuirii Lui, iubirea fără margini a realităţii divine îl va copleşi cu harul ei. Aceasta va rămâne singura temă favorită a unui poet adevărat închinător al lui Hristos.


Se cristalizează o mişcare poetică în România, între evanghelici?

aprilie 11, 2008

Continuare de aici

Pot afirma fără să greşesc prea mult că această mişcare a existat cam de când au apărut evanghelicii în România. Pe ce mă bazez? Nu este biserică evanghelică românească unde să nu existe obiceiul de a spune poezii. E ca o tradiţie. De unde vine acest obicei? Mai ales că el nu poate fi întâlnit în alte părţi, la alte neamuri.

Să ne amintim că mişcarea neaoş românească de întoarcere la Biblie a fost mişcarea „Oastea Domnului”. Că alături de preotul Iosif Trifa, care el însuşi a scris şi a publicat poezii creştine, era Traian Dorz, bard incontestabil al evanghelicilor. Ei şi-au promovat poeziile ca pe o ofrandă adusă Domnului, de la amvon şi de la inimă la inimă. Duhul în care au fost scrise poeziile lor a pătruns în adunări, în case şi în inimi, cu atât mai mult cu cât se pliau pe înţelegerea şi simţirea marii mase de credincioşi evanghelici.

De aici se trage obiceiul evanghelicilor de a scrie fără reţinere (şi de multe ori fără pic de discernământ artistic) şi de a-şi spune poeziile în adunări. Acest lucru nu a fost rău, atâta vreme cât conjunctura socială şi politică în România era de aşa natură încât biserica avea nevoie să crească şi să se întărească în ea însăşi, dar această situaţie devine improprie, anacronică, astăzi.

Acum lucrurile s-au schimbat. Competiţia e liberă (sau începe să fie). Poeziile evanghelicilor devin o „marfă” ca celelalte, dacă îndrăznesc să iasă din biserici. Eu mi-am propus un astfel de deziderat: să duc poezia evanghelică la acelaşi start cu poezia lumii. Am făcut asta de unul singur, apoi împreună cu „Cuvinte la schimb”, grupul de literatură creştină iniţiat în anul 2001.

Deci mişcarea poetică între evanghelici are rădăcini vechi. Eu doar încerc o reorientare a ei. Cum mai spuneam, mă bucur că încep să văd mici roade, aşa cum un gospodar se tot uită cum cresc primăvara micile poame apărute după căderea florilor, în pomii din livada lui. Sau cum spune Isaia despre Domnul: „Va vedea rodul muncii sufletului Lui şi se va înviora”


Cum a primit lumea evanghelică poezia mea

aprilie 1, 2008

continuare de aici:

Răspuns:

Când am început a mă manifesta ca poet între evanghelici, era prin anul 1991. Lucram la una dintre puţinele publicaţii confesionale care apăreau atunci, la revista „Mesaj” de la Brăila. Începusem a-mi publica acolo diferite texte. Nu pot spune că erau cine ştie ce, semănau foarte puţin cu ce scriu azi, dar oricum, era ceva nou pentru mediul evanghelic.

S-au găsit totuşi oameni, nu mulţi, care să rezoneze cu ce scriam atunci. Aşa au apărut Gusti şi Jeni Roşian, care aveau o editură la Mediaş, „Samuel”. Ei s-au oferit să-mi suporte apariţia primei mele cărţi de poezie, în anul 1994. Aşa am debutat editorial cu placheta „Cu faţa la cruce”. Abia atunci a început drumul descoperirii a ce însemna să fiu poet evanghelic de factură modernă, alte decât făcea deliciul masei de credincioşi evamghelici.

Nu mică mi-a fost mirarea şi indignarea când una dintre cărţile mele cumpărată de cineva de la editură s-a înapoiat ruptă şi cu precizarea că „asta nu este o carte creştină”. Cartea aceasta şi incă trei dintre cărţile mele poat fi descărcate de pe blogul meu.

Atunci am înţeles ceva ce avea să devină lupta mea: un scriitor creştin care să vrea să aducă ceva nou în cultura evanghelică se va poziţiona automat în această ingrată postură: pe de o parte, respins de ai săi şi marginalizat, privit ca ciudat şi ignorat, va suferi ca frate în Hristos, iar pe de altă parte, respins de cultura majoritar ortodoxă ca „sectant” şi de lumea literară seculară ca „altfel”, aşa cum întotdeauna purtătorii mesajului lui Hristos sunt respinsi, nu va avea nicidecum evolutia pe care calibrul lui literar real ar impune-o.

Dar slavă Domnului că am reuşit până azi, după o luptă de peste 15 de ani, mai ales după ce am iniţiat „Cuvinte la Schimb”, in 2001, sa incep sa vad roadele acestei lupte, şi pe un front şi pe celălalt. Atâta atutudinea evanghelicilor faţă de poezia creştină modernă, cât şi a neevanghelicilor faţă de ce nu e ca ea, dar e de valoare, au început a se schimba. Îi mulţumesc Domnului pentru asta.
 


În ce măsură poate fi literatura un mijloc de a-L prezenta pe Dumnezeu?

martie 29, 2008

continuare de aici

Răspuns:

Cred că întrebarea ar trebui pusă oarecum altfel. În ce măsură Se prezintă Dumnezeu oamenilor prin poeziile sau proza noastră? Şi implicit prin noi. Fiindcă numai un purtător de Dumnezeu va putea fi oglindă a lui Dumnezeu.Noi toţi, atunci când suntem locuiţi de Hristos, suntem purtătorii Lui de cuvânt. Putem oborda orice problemă, că peste tot va străluci Hristos.

Sf. Augustin spunea: „Iubeşte-L pe Dumnezeu şi fă ce vrei.”
De fapt, rostul oamenilor este acela de a-L glorifica pe Dumnezeu prin toate manifestările gândurilor lor. Mai ales prin creaţia lor de orice natură ar fi ea: ştiinţifică, socială, culturală. Cred că a da ce avem mai bun şi mai curat în noi, pentru îndeplinirea dezideratului enunţat este scopul pe care trebuie să-l avem în vedere, atunci cand facem orice alegere, noi, creştinii. Mai cred că, atunci când am ales cui vrem să slujim, această alegere ne va călăuzi umblarea către împlinire duhovnicească, dar şi formală.

Fiindcă e absurd să ne închipuim că Dumnezeu ne-a lăsat în lume doar pentru a-i măsura valurile. Un creştin are datoria sacră a Învăţătorului său: aceea de a forma şi reforma valorile acestei lumi astfel încât să poată merge pe ele, ca Petru, dar să nu se scufunde din prea puţină credinţă. De ce să nu se vadă în noi „puterea lui Dumnezeu”? Avem aşadar cu noi dorinţa Lui sfântă – care devine astfel obligaţie pentru orice creator – de a  urmări forma cea mai potrivită pentru a-L reprezenta în orice împrejurare a vieţii noastre.

Acolo unde se priveste inima, să arătăm o inimă neîmpărţită şi curată. Acolo unde se urmăreşte forma, să oferim ochilor o formă suficient de transparentă pentru a fi văzut Hristos. Dar suficient de atractivă, sub lupa maiestriei artistice, pentru a nu îndeparta pe privitorul avizat. Desigur, „avizarea” despre care vorbeam implică existenţa unui set de reguli care determină aprecierea gradului de eficienţă al obiectului analizat. Dacă este vorba despre o poezie, eficienţa ei înseamnă capacitatea de a naşte în mintea şi inima cititorului sau ascultatorului idei şi sentimente specifice, dar şi crearea unei stări de „beatitudine existenţială” ca descoperirea a ceva extrem de preţios, chiar dacă nu se poate, de multe ori, să se definească această stare… Poate doar printr-o întrebare: oare ce a simţit Dumnezeu când a creat lumea şi pe om? Ce înseamnă la El „a văzut că era bine”?


De vorbă cu Liviu Mocan -7-

octombrie 6, 2007

egipt.jpg

IP – Când au auzit de amplasarea unei statui în proximitatea piramidelor egiptene, unii au râs. Spuneau că asta ar însemna „sinucidere artistică”. Ce te-a determinat să te gândeşti la un astfel de amplasament, şi ce le poţi răspunde acestor oameni?

LM – Piramidele egiptene constituie, din perspectiva mea, CELE MAI SEMNIFICATIVE OPERE DE ARTĂ ALE OMENIRII, DEDICATE CELEI MAI SEMNIFICATIVE PROBLEMATICI ALE CONDIŢIEI UMANE: VIAŢA DE DUPĂ MOARTE.

Dumnezeu se revelează progresiv umanităţii.
La momentul acela de creare a piramidelor, ATÂTA era gradul de înţelegere asupra continuării vieţii „DINCOLO DE ORIZONT”. Dar puţinul acela pe care îl ştiau egiptenii, îl credeau cu atâta tărie încât li s-au dăruit în întregime!
Azi, după câteva mii de ani de maturizare a umanităţii, nouă, prin Isus Hristos ni s-a revelat imens mai mult decât lor atunci, despre eternitate. Desăvârşita revelaţie a lui Dumnezeu prin Isus Hristos ABUNDĂ în subiectul acesta. (Învăţătura despre bobul de grau care trăieşte plenar/rodeşte doar după ce moare, este una dintre ele)

Ce facem noi, creştinii contemporani cu revelaţia aceasta extraordinară?! Unde sunt, care sunt expresiile noastre magnifice, incontestabilele, convingătoarele noastre capodopere? În micimea mea, eu doresc să afirm vestea bună a salvării eterne folosind toţi talanţii pe care i-am primit. Visul meu cu privire la crearea unei sculpturi pe fiecare continent al planetei mă depăşeşte: de aceea doresc sa-l fac, pentru că NU POT să îl fac…

Sămânţa din Africa, ce intenţionează să ilustreze învăţătura Domnului cu privire la viaţa eternă, ar fi o expresie a înţelegerii contemporane cu privire la eternitate, deci superioară din punct de vedere teologic, înţelegerii constructorilor fantasticelor piramide. Ar fi Noul Testament în comparaţie cu Vechiul Testament.
Din punct de vedere artistic însă, sculpturica mea trebuie să se ascundă cât poate de bine, ca nu cumva piramidele să dea cu ochii de ea… Sculpturica de 7 metri da, le poate privi de departe, cu desăvârşit respect şi mai poate… să tacă! Să lase să vorbească VIAŢA.


De vorbă cu Liviu Mocan -6-

septembrie 30, 2007

Imagine a monumentului “Stâlpi împuşcaţi”, sculptură a lui Liviu Mocan amplasată în centrul Clujului şi dedicată martirilor Revoluţiei din decembrie

dscf0044.jpgIP – Cum e cu Dumnezeu ca „şef”?

LM: Intru în atelier cu atitudinea copilului, a ucenicului. Nu eu sunt maestrul. Mi se spune de mai mulţi ani aşa, „maestru”, dar eu ştiu că eu sunt un ucenic, nu sunt un maestru şi sper să rămân un ucenic toată viaţa mea. Intru în atelier cu atitudinea asta de copil-ucenic şi îl întreb pe Maestru, care-i acolo şi care m-aşteaptă toată noaptea şi care de abia aşteaptă să vin şi eu la lucru. El e Maestrul atelierului, bat la uşa atelierului meu cică, pe uşă scrie Liviu Mocan, dar e numai ca să ştiu unde să intru! aşa că intru şi Îl întreb: „ce facem astăzi, ce planuri ai, ce idei, ce doreşti să facem? Spune-mi ce vrei Tu să facem şi eu voi face, ca un ucenic.” Fac curăţenie prin atelier, ating un pic ceva aşa, dar El e Autorul.

IP – Ce te leagă de oameni ca Petre Ţuţea, sau Ioan Alexandru, cărora am văzut că le-ai dedicat câte o lucrare?

LM – Pe Petre Ţuţea nu l-am cunoscut personal. Nu i-am cunoscut coaja, dar îl simt palpitând plin de viaţă şi radiind spre sufletul meu, spre mine însumi, îi simt sufletul extraordinar care m-a ajutat enorm de mult. L-am cunoscut pe el, spiritul Petre Ţutea, în 1992 când ne-am întors cu familia din SUA după un an de artist rezident acolo, la două Universităţi. Am aterizat cu avionul la Timişoara de la Chicago, şi acolo ne-au găzduit, pentru că eram obosiţi de drum şi copiii erau mici, nişte prieteni foarte buni, Marius şi Ileana Radu. Noi lipsisem de acasă din perioada aceea imediat după revoluţie, iar Petre Ţuţea atunci a fost făcut cunoscut. În dormitorul prietenilor noştri, pe noptiera plină de cărţi era o carte a lui Petre Ţuţea. Înainte de a mă culca am răsfoit cartea aceea. Trebuie să spun că în viaţa mea au existat mai mulţi zei, mai multe fiinţe sau concepte care mă dominau. Crescusem şi am primit educaţie în vremea regimului comunist, în vremea ateismului materialist. Printre aceşti zei, printre aceste redute pe care nu le puteam doborî încă atunci, dar care rând pe rând au căzut, se aflau marii filosofi atei cu care fuseserăm îndoctrinaţi. Aceştia susţineau cu argumente că nu există Dumnezeu… Depăşeau capacitatea mea de înţelegere. Ei, acolo, în dormitor, când am pus mâna pe cartea aceasta şi am început să citesc, după primele pagini, a căzut zeul, s-a zdrobit, pentru că mi-am dat seama imediat, l-am simţit, am simţit spiritul lui Ţuţea că este competent, că ştie ce spune, iar el afirmă că filosofia în întregul ei nu are soluţie pentru condiţia umană şi nimeni şi nimic altceva în cultura omenească nu are soluţie pentru moarte şi pentru păcat, decât Isus Hristos. Petre Ţutea însuşi se dezice de filosofie aşa cum eu mă dezic de sculptură. El spune: eu sunt creştin, asta mă defineşte nu ce fac, nu profesia, ci ce sunt. El, Petre Ţuţea, mi-a doborât un zeu şi îi sunt foarte recunoscător.

Lui Ioan Alexandru sper să-i mai dedic o lucrare. Pe el l-am cunoscut, i-am cunoscut şi coaja şi m-am ajutat foarte mult. Aceştia sunt părinţi spirituali ai mei, pe lângă alţii, şi asta şi regret, vă mărturisesc aşa într-o paranteză, regret faptul ca la vârsta de 52 de ani acum, încep să fiu din generaţia care rămâne singură pe front, pentru că generaţiile dinainte, rândurile dinainte de mine sunt secerate şi nu mai am multe modele. Îmi doresc să învăţ de la oameni, să stau puţin lângă ei, să primesc ceva din înţelepciunea lor, din înţelegerea lor. Aceşti doi coloşi au avut un efect foarte bun asupra mea şi mi-aş mai dori şi mai caut, încep să-i caut cu lupa în faţa mea, pe câmpul de luptă, doar ici şi colo … Dar vor dispărea toţi şi rămânem noi generaţia asta care trebuie să facă fată morţii. „Beau lapte din şiştar şi mă cuprind fiori, că prea e bun laptele amestecat cu nori”, zicea Ioan Alexandru.

IP – Ştiu că ai o formulă de prezentare „eu şlefuiesc oglinzi pentru cer”, în ce măsură te defineşte ea şi ce înseamnă, de fapt?

LM – Eu îmi doresc să nu fac sculpturi pentru mine însumi, care să mă reflecte pe mine. Pentru că ce sunt eu? Un fir de praf pe cumpăna fântânii, pe care-l suflă vântul… Eu îmi doresc să se reflecte cerul în sculpturile acestea. Prin lucrările mele vreau să-i îndemn pe oameni să se uite spre cer mai mult decât spre pământ. Mi se pare un lucru mai util, mai folositor pentru viaţă. Nu spun prin asta că alţi artişti care reflctă criza politică din România de azi, sau pur şi simplu „mucegaiurile” acestei lumi, care sunt o realitate până la urmă, fac un lucru rău. Poate fi extrem de benefic şi să le înţelegi pe acestea, ca un soi de exorcizare. Dar eu mă îndentific mai uşor cu soarele însuşi, cu lumina. Mă simt mai bine acolo decât în lumea umbrelor pe care le-aş putea revela ca fiind umbre, şi deci exorciza.

IP – În centrul Clujului sunt „Stâlpii împuşcaţi”, monument ridicat în cinstea martirilor revoluţiei… Numai cine nu l-a văzut nu le-a simţit atigerea caldă. Ce poţi spune despre ei?

LM – Lucrarea prezintă o orizontalitate şi o verticalitate. Pe orizontală, se află o placă mai puţin vizibilă, pe care se află numele celor care au murit la Revoluţie, alături de numele Domnului Isus. Pe verticală, se află aceşti stălpi, cu semnele împuşcării lor. Eu m-am dus dincolo de realitatea morţii, la ce urmează după moarte, la faptul că aceste fiinţe împuşcate au rămas verticale, au rămas în picioare, pe trotuar, printre noi. Tu ai surprins într-un mod interesant acest aspect în povestirea „La stâlpi„… Ce am încercat eu a fost să merg mai departe de momentul istoric în sine, foarte important, foarte grav şi valoros. Acolo au murit oameni pentru o nouă orânduire socială. De aceea se şi cheamă „stâlpi”, sunt stâlpii unei noi construcţii. Mai mult, sunt stâlpi care sprijină cerul. Dar, cum spuneam, eu vreau să trec mai departe de momentul istoric, sa ajung la condiţia umană, la Isus. Isus au fost şi El ciuruit, nu aveau cartuşe pe vremea aceea şi L-au ciuruit cu ce au avut mai bun atunci. Dar Isus nu a gustat putrezirea, El a înviat şi s-a arătat ucenicilor cu acele urme de violenţă în trupul Lui. Acest lucru încearcă să-l surprindă stâlpii…

IP – Ştiu visul tău, acela de a „planta” o „sămânţă” pe fiecare continent…

seeds_1.jpg Seminţe…

L.M – Am reuşit să realizez prima „sămânţă” în Noua Zeelandă, prima ţară care vede soarele. Apoi, îmi doresc una în China, în faţa unui orfelinat. În America visez să realizez una într-o închisoare, un loc fără speranţă. Pentru Europa, una în România, chiar aici la Cluj, o lucrare de mari dimensiuni, intitulată „Regele seminţelor”. Pentru continentul african, vreau o „sămânţă” în apropierea piramidelor…

IP – Îţi mulţumesc, Liviu, pentru toate aceste cuvinte, în numele tuturor acelora care le vor citi.