Mai bate, inimă

mai 18, 2009

________________________________________________________

Mai bate, inimă, spune-I Domnului, rar,
ca frigul ţi-a frânt aripa alba…Iată,
acum agăţată-i în vânt, ca-ntr-un par,
şi-i gata s-o-ngheţe şi pe cealaltă.

Spune-I că nu mai poţi zbura, că nu mai ştii
drumul din aer al rugăciunilor.
Că nu mai cântă ca-n copilării
lemnul merilor, perilor, prunilor…

Spune-I cât te doare frica din ceilalţi,
visele din pietrele ce le pun căpătâi,
că, pe deasupra, plopii sunt mai înalţi,
că nu poţi, dedesubt, să mai rămâi.

Şi apoi, bate rar şi ascultă atentă:
El îţi va răspunde cu tine la toate.
Fiinţa Lui te va face rostire fluentă.
Mai bate, inimă… Bate!


Bătaia de inimă

martie 26, 2009

Bătaia de inimă pe care mi-ai dat
Senină şi nouă şi calmă,
Deasupra de orice-ndoială a stat,
Deasupra de rău şi-a lui valmă.

Mă ţin tot mai strâns de-ale Tale iubiri,
Nu am alceva să mă poarte
Spre cele de obşte cereşti mântuiri
Ca lacrima ce mă şopoate.

Bătaia de inimă în care-am rămas,
Aceea de-i spun pocăinţă,
Mi-a dat pulsul sacru şi înger în glas
Şi literă de nesuferinţă.

Că nu e mirare, că Tu eşti Acel
Ce inima toată îmi bate,
Când plecu-mi genunchiul şi felul de fel
Cum zilele vin să mă-nmoarte…


Unde se vede cel mai bine ieslea?

decembrie 11, 2008

Privind şi ascultând cu deosebită plăcere glasul Celinei Dion interpretând colindul de mai sus, nu m-am putut opri să gândesc la noaptea sfântă a Naşterii Domnului şi la iesle. Apoi, trecând cu ochiul închipuirii peste realitatea zilelor noastre, m-am întrebat: unde se vede cel mai bine ieslea?

Locul acela ca un legănaş (sau lighenaş), aşternut cu paie calde, aburite de animale, unde să poţi pune un prunc fără teamă că-l vei răni… unde e natural să se afle? În casa ta, în casa mea? În vreo catedrală, în vreun palat? E suficientă mizerie şi sărăcie în aceste locuri, ca să-şi afle vreo iesle adăpost?

Dar până la urmă, ea nu făcea decât să traducă pe imaginaţia nostră o idee a lui Dumnezeu. Smerenia îndepărtării de bunurile lumeşti a lui Dumnezeu, incompatibilitatea Sa cu tot ce e fală şi vanitate omenească, preferinţa Sa pentru locurile de jos ale realităţii omeneşti…

Şi care e cel mai mizer loc al fiinţei umane, cel mai „nespus de rău şi deznădăjduit de înşelător”, dacă nu inima mea şi a ta…? Unde se vede cel mai bine ieslea?


Crăciunul inimii

noiembrie 27, 2008

Nu e departe, în timp, Crăciunul. Dimensiunea lui veşnică, însă, îl aduce în inima noastră, sau Îl lasă de tot afară, în funcţie de mărimea ei, a inimii… Răspunsul la întrebarea “Este inima mea o inimă veşnică, nu de carne, sau mai rău, de piatră?” va arăta cât de departe e Crăciunul de fiecare dintre noi.

Păi de unde până unde, o inimă veşnică? Că doar oameni suntem, oameni ne-am născut şi tot oameni vom muri! Inima, ca şi ochii şi mâinile, e trecătoare, piere de nu mai ştii, cu bătăile ei cu tot…

Nu, nu e chiar aşa. Ne spunem creştini, creştini ca indivizi, ca neam, ca tradiţii şi cultură, dar inima Crăciunului e departe de inima noastră, cea plină de duhul nostru  nedesăvârşit, pervertit, rău şi murdar. Vorbesc de centrul vieţii noastre, îndeobşte numit “inima”… Spunem “te iubesc din toată inima”, sau “îmi doresc din toată inima” şi ne imaginăm o sursă mai mult sau mai puţin ocultă de energie sufletească, situată într-un centru vital. Despre acest centru vital vorbeşte Scriptura când zice că “Domnul se uită la inimă”. Aici e locul Crăciunului. Care e cu atât mai împlinit şi mai frumos, cu cât e inima aceasta mai dedicată Pruncului, mai încărcată cu ghirlandele laudelor noastre şi cu lumânărelele închinării noastre…


Pentru tăcerile inimii 01

martie 21, 2008

Evanghelia după Ioan

1:1  La început era Cuvântul, şi Cuvântul era cu Dumnezeu, şi Cuvântul era Dumnezeu.
2  El era la început cu Dumnezeu.
3  Toate lucrurile au fost făcute prin El; şi nimic din ce a fost făcut, n-a fost făcut fără El.
4  În El era viaţa, şi viaţa era lumina oamenilor.
5  Lumina luminează în întuneric, şi întunericul n-a biruit-o.
6  A venit un om trimis de Dumnezeu: numele lui era Ioan.
7  El a venit ca martor, ca să mărturisească despre Lumină, pentru ca toţi să creadă prin el.
8  Nu era el Lumina, ci el a venit ca să mărturisească despre Lumină.
9  Lumina aceasta era adevărata Lumină, care luminează pe orice om, venind în lume.
10  El era în lume, şi lumea a fost făcută prin El, dar lumea nu L-a cunoscut.
11  A venit la ai Săi, şi ai Săi nu L-au primit.
12  Dar tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu;
13  născuţi nu din sânge, nici din voia firii lor, nici din voia vreunui om, ci din Dumnezeu.
14  Şi Cuvântul S-a făcut trup, şi a locuit printre noi, plin de har, şi de adevăr. Şi noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl.
15  Ioan a mărturisit despre El, când a strigat: „El este Acela despre care ziceam eu: „Cel ce vine după mine, este înaintea mea, pentru că era înainte de mine”.
16  Şi noi toţi am primit din plinătatea Lui, şi har după har;
17  căci Legea a fost dată prin Moise, dar harul şi adevărul au venit prin Isus Hristos.
18  Nimeni n-a văzut vreodată pe Dumnezeu; singurul Lui Fiu, care este în sînul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut.”


Doar dragostea Ta

martie 10, 2008

Doamne, te rog, închide cu mâna Ta
uşa inimii, în urma mea.
Sigiliul cu spini al frunţii Tale pune-l
pe ea- pecetluitorul inel.

Fă-mă tremurătorul văzduh treierat
de îngerii cu zborul curat.
Nu mă lăsa ca un stins felinar
pe zgomotul sec al căderii din har.

Orice-ar fi, ţine-mă bine şi cât mai sus
ca să văd pe-ndelete că nu-s-
doar dragostea Ta care a modelat curcubeu,
iar eu l-am murdărit numindu-l eu.

Acum înţeleg, dar nu cu mine-nţeleg.
Nu cu mine vorbele-ntre ele le leg:
funiile ca pe o cruce cândva Te-au legat,
doar ele m-au adunat.


O lume de interioare

ianuarie 6, 2008

Interioare, cu fiecare în câte-un colţ,
o lume de interioare.
Singurătăţi zăvorâte, îndărături de porţi
stingheritoare.

Interioare, forme difuze încremenite
de inimi seci.
O lume goală ce nu Te simte
când tandru treci.

Molii muşcând ca-ntr-o frică trecutul
de curând dezbrăcat
de pe trup, cum împrăştii în dodii salutul
îndoliat.

Colb singuratic în colţ, veghind
seara ce vine,
te-ntrebi, când vezi vântul sălbatic vuind,
ce e cu tine?

De ce trece somnul prin părul tău,
somn fără vise,
şi-ţi tremuri secundele între bine şi rău:
străine abscise…?

Doamne, arată-ne Trupul cel Unul
care Te doare,
când în noi fiecare-şi ascunde albumul
cu interioare!


Impresii poetice

noiembrie 25, 2007

A treisprezecea replică

„Multe lucruri nasc în inimi / şi cu inimile pier”…

Tot ce ne doare, dar şi tot ce ne încântă, tot ce-l străluceşte, dar şi tot ce-l întunecă pe om vine din inima lui. De aceea nu e nimic care să-l doară mai tare, sau să-l bucure mai mult decât propria lui inimă. Cea care-l întristează ori Îl încântă pe Creatorul, pe Cel ce nu se uită la faţa omului, oricât ar fi ea de încruntată sau zâmbitoare, ci mult mai adânc, la inima lui… 

TS:
Ce doare cel mai tare într-o viaţă de om?
IP:
Doare, să te acunzi de flori şi cer
Şi prin ruptura inimii să nu
Mai fii decât un propriu, mare ger,
De care-ai îngheţat ţipând, doar tu…

***
era gata să plâng când ai strălucit tot
aşa deodată şi am uitat din toată inima că eram
nădejdea îşi sumeteca mânecile şi cocea pâini
credinţa deretica zâmbitoare mai era dragostea
care făcea câte ceva cu mine de nu ştiam
cum am uitat deznădejdea de până mai ieri

voiam să dau un nume priveliştii cu îngenunchieri
nu e necesar mi-ai spus priveşte înainte şi tot
înţelesul îl aşterni ca pe alei stropi stingheri dintr-o ploaie cu zori
vino să bem încă un înger încă un zbor vino să ştim 


Impresii poetice

noiembrie 23, 2007

A opta „replică”

Probleme cu mersul

Aici e simplu să răspund. Aşa cum probabil ştiţi, eu nu pot merge decât foarte greu.  Aşa că mi-a rămas să învăţ să zbor. Nici asta nu e uşor, dar îngerii sunt profesori buni….

TS:
Cum mergi când nu mai poţi să mergi?
IP:
Întreabă-mă şi ţi-oi rosti umblare,
Nu pe pământ, că nu mai am cu ce:
Pe aer doar, sau doar păşind pe mare,
Sau pe o şoaptă dintre lebede.

***
care e distanţa de la mine la mine când îmi pun aripile
am întrebat un tei astă vară apoi un ciorchine de struguri
în toiul culesului nu ştim noi avem parfumul mi-au răspuns
ascuzându-se timizi după o literă a timpului lor
şi am închis catalogul cu disperări căci veneai Tu

cum merg atunci când nu mai pot merge
cum mă mai ascud atunci când nu mai pot să mă scund
simplu mi-ai şoptit ascunde-te invers cu inima înafară
fă din Mine ascunzătoarea ta cât eşti viu cine nu-i gata
îl iau cu lopata şi mi-ai zâmbit


Impresii poetice

noiembrie 22, 2007

A şasea „replică”

Unde începe tăcerea dintre doi oameni?

Tare aş vrea să ştiu exact ce e tăcerea… Dacă nu ştiu ce e, nu ştiu nici unde începe. Tăcerea în mine începe atunci când vreau să-L aud pe Dumnezeu. După ce s-a rostit tot ce a fost de rostit, o mulţime de întrebări rămase fac un zgomot asurzitor. Aşa se întâmplă şi după ce îl ascult pe aproapele meu. Atunci vreau să ascult răspunsurile lui Dumnezeu. Şi fac linişte… Fac linişte între mine şi celălalt, chiar dacă el vrea să mai spună ceva… Sigur că nu-i convine mereu, dar eu am nevoie de răspunsuri. Aşa că încep tăcerea.

TS:
Unde începe tăcerea dintre doi oameni?
IP:
S-a spus pâna la capăt fiecare,
Dar care glas le spuse şi pământul
Ce-l luaseră în dânşii la plecare?
Tăcerea doar îşi rostuia cuvântul…

***
de ai venit de departe aşează-te puţin
scoate pacheţelul inima şi un pic de tăcere
stoarce lămâia îndrăgostirii mănâncă un pic
apoi ascultă firul de iarbă cum spune
despre pământ că e verde de fapt şi cerul
e la fel tu ştii altceva şi doare neînţelegerea asta

ce ciudat liniştea pare că ştie mai multe despre pământ
taci firule de iarbă şi du-ţi în convoi rădăcinile
învaţă-le apa şi că trebuie să nu spui când bei
nici cât soare a oglindit nici câtă vâlcea  trecerea ei
satură-te firule şi acultă-ntre noi picurândă tăcerea