Impresii poetice

noiembrie 9, 2007

Ce e poezia?

Parafrazând un text biblic, putem spune că e ceva asemănător credinţei: „o încredere… în lucrurile nădăjduite, o… încredinţare despre lucrurile care nu se văd”.

Nu peste multă vreme voi avea lansare la Iaşi cu ultimele două cărţi de poezie. E normal să mă întreb cum voi răspunde dacă voi fi întrebat ce e poezia. Şi va trebui să fiu convingător, să dau astfel greutate propriei mele poezii. Dar şi propriei mele credinţe.

Ion Barbu spunea despre poezie că ar fi un „joc secund” şi nu greşea prea mult. După atâţia ani de scris poezie, am ajuns la o concluzie asemănătoare. Poate că nu întotdeauna e un joc, dar e o „loterie” spirituală care te seduce, ca orice loterie.

La mine, poezia e un raport între elemente din realitatea imediată a vieţii alese după anumite criterii, şi elemente ale acelei realităţi interioare, de multe ori suficient de înceţoşată pentru a-mi lăsa o mare libertate de alegere, dar neapărat de o drastică prezenţă, a sistemului propriu de credinţe.

Ceea ce facilitează această „logodnă” între real şi interior (dar nu mai puţin real) e laxitatea nemăsurată a unui alt raport, acela dintre cuvinte. Aici însă regulile sunt ceva mai stricte (gramaticale, etc), dar nu suficent de stricte încât să îngrădească îmaginaţia. Iar pe ea – imaginaţia – o vei regăsi mereu şi peste tot. Şi în credinţă, şi în nădejde, şi în dragoste.

Toate acestea fac poezia. Dar ea întotdeauna va fi tributară unui sistem personal de valori. Concepţiei proprii „despre lume şi viaţă”. Spune-mi ce poezie scrii şi îţi voi spune cine eşti. Voi aţi înţeles ceva? Fiindcă eu prefer să fac din toate… o poezie! 

***
pun laolaltă clondirul ultimei revărsări
cu malurile rămase nemâncate la cina întinderii
ce capăt aia merit o explozie de împrejurimi ca atunci
când Dumnezeu ctitorea ca atunci prima dată
când am strigat elefantul pe nume elefantule şi mi-a plăcut

adam era mare poet cel mai mare
fiecare cocostârc zboară cu poezia lui între aripi
cărând toamne de colo colo cât e albastrul
unde ai rămas când ne-am dat peste cap
şi ne-am transformat în primejdii de atunci
poezia mai zbate muribundă ciotul aripii şi
mai mănâncă pe câte unul


Impresii poetice

noiembrie 2, 2007

Afară a ieşit soarele. În cameră se simte ecoul lui. E ora prânzului şi aştept să mă cheme la masă. Aşa Te chema şi pe Tine mama Ta? Te încălzea acelaşi soare, deşi ştiai că vei muri? Ce pot să înţeleg din toate astea? Sau e suficient să simt…?

***
deodată soarele m-a lovit ca un ecou al luminii
deodată ziua era ca mama când mă cheamă la prânz
deodată s-a micşorat mărăcinele din talpă
şi rana din priviri s-a vindecat

acum văd altfel ridul de după colţul blocului
zdrăngăne ca un tril de privighetoare ascuţirea
sabiei Duhului nimeni nu e foarte interesat de traiectoria Lui
eu mănânc învelişul invizibil al binecuvântărilor
cu toţi dinţii

şi mă întrebi de ce nu am carii
mă întrebi de ce nu postesc


Impresii poetice

noiembrie 1, 2007

În orice clipire de linişte şi răgaz văd pe Domnul meu în rugăciune. E o taină a luminii care intră şi iese în şi din orice culcuş de-mpărat. E o singurătate a inimii ce se frânge într-un dor neştiut de vâltoarea mulţimii. E inspiraţia oricărei iubiri adevărate…

***
singurătate preţul tău în aur
încurcă socotelile precupeţelor
sub toţi smochinii lumii ai lăsat câte o rugăciune
şi urma nardului din mir pe picioarele Tale mai ştie drumul durerii
singurătate ce mântui mulţimile de ele însele şi criptele de pietrele lor
nicidecum nu greşesc dacă Îţi spun înviere

fiindcă de acum înainte orice privire peste umăr poate fi o cărare
şi orice suflare de tei o înălţare la cer
numai eu mă-mprejur uneori


Impresii poetice

noiembrie 1, 2007

Te proclami creştin. Poţi rosti cu toată inima “Vino, Doamne Isuse!”? Porţi numele Său, pretinzi că-L porţi de două mii de ani… Îl invoci în CV-ul tău? În prezentarea pe care ţi-o faci zi de zi înaintea oamenilor, spui cu mândrie că porţi numele credinţei tale? Sau credinţa ta e alta decât numele pe care îl porţi?

Este groaznic să aştepţi să mori. Fie că eşti condamnat pe drept sau pe nedrept, fie că ai o boală incurabilă, oricare ar fi motivul previzibilei tale dispariţii, este groaznic să aştepţi să mori. Toate clipele vieţii tale capătă o altă semnificaţie. Nu poţi înţelege, oricât te-ai chinui, cum e să nu fii. Dar dacă ai avea răspunsul la această întrebare, te-ai simţi altfel? Dacă cineva ţi-ar fi descris cu lux de amănunte cum e să nu mai fii în viaţa asta, să nu mai depinzi de aerul acestei planete, te-ai mai linişti?

Aş vrea să-ţi spun acum că Cineva chiar a făcut acest lucru pentru tine. A descris lumea de dincolo de înţelegerea şi de pasul tău omenesc pe înţelesul tău, mai mult, a arătat practic cum poate fi trăită corect această alternativă de a face faţă fricii de moarte, a terorii dispariţiei veşnice pe care a numit-o pieire. Ba ne-a şi asigurat nu doar că vom avea locul pregătit, dar şi că Se va întorce să ne ia şi să ne conducă până acolo. Poţi rosti cu toată inima ta: “Vino, Doamne Isuse!”?

Dacă da, înseamnă că te-ai pregătit. Că ai ales să-L proclami şi mai ales că eşti gata să-L prezinţi şi celorlalţi, aşa cum un mădular reprezintă corpul căruia îi aparţine. Astăzi e suficient un fir de păr pentru a putea identifica o persoană. AND-ul prezent în fiecare celulă a unui corp spune totul despre întreg acel corp. AND-ul unui creştin advărat e acelaşi cu al lui Hristos şi se numeşte Duhul lui Hristos. El va arăta întotdeauna identitatea lui Hristos. Nu se poate ascunde. Trupul este întotdeauna mădularele care îl constituie. 

Tu întârzii şi tu grăbeşti venirea Lui. Tu şi eu… El aşteaptă să ajungă la maturitate acest trup al Său. Şi aşa cum fiecare hotărăşte pentru sine când e suficient de matur pentru un nou pas în viaţă, să se căsătorească şi să aibe copii, de exemplu, aşa El hotărăşte care vor fi condiţiile revenirii Sale. Ne-a spus despre asta, ne-n delegat pentru asta. Nu pe celălalt,. Ci pe mine îmsumi: mergi şi fă ucenici! El nu va veni până nu va împlini trupul acesta al Său cu numărul deplin – şi acest număr deplin numai El îl ştie – al neamurilor.

Aşadar creştinii trebuie să fie ambasadorii Săi. Purtătorii de cuvânt ai unei Împărăţii veşnice. Vestitorii celei mai importante veşti din istorie: nu mai este cazul să ne temem de moarte! Şi nici măcar nu ne costă eliberarea asta. Îl costă pe trup… Pe El Îl doare… Noi doar trebuie să credem asta. Să credem că ştie El bine ce va face cu mâna sau piciorul Lui, care suntem noi.

Şi să nu uităm: frica de moarte a cunoscuţilor noştri are nevoie de credinţa noastră. Asta aşteaptă El de la noi. A venit să ne cheme pe toţi, va reveni să îi ia pe aceia care Îl cheamă dintr-o inimă curată: “Vino, Doamne Isuse!”

***
vezi podul ăsta e de smarald sub el
doarme ursul care sperie pe viteji
dar ca în toate lucrurile a venit viaţa
şi îl înghite pe urs apoi Tu Doamne
mă iei în braţe şi mă treci pe malul celălalt
şi rămân ca lumina ochilor Tăi aţintit către deal
acolo crucea îninta greu în pantă ducându-Te către dor
era ca în visul cu mine copil când tata aprindea soba
şi îl chemam pe fratele meu la poveşti

vezi podul ăsta e de smarald sub el
doarme ursul care sperie pe viteji
dar ca în toate lucrurile a venit viaţa


Impresii poetice

noiembrie 1, 2007

Aşteptăm ceva şi nu ştim ce. Facem totul după anumite convingeri ale noastre cu privire la ceea ce credem că va fi. Sunt aceste convingeri corecte, sau sunt greşite? Cei mai mulţi dintre noi nici nu-şi pun această problemă, îngropându-şi sentimentul de aşteptare într-o relitate cotidiană înglodată între preocuparea supravieţuirii proprii şi indiferenţa faţă de ceilalţi. Dar întrebarea rămâne: ce aşteptăm, de fapt?

Cei mai mulţi oameni îşi fac iluzii cu privire la un mare bine la care vor ajunge odată şi odată, în timpul vieţii lor, înainte de nemaigânditul bine final al întâlnirii cu Dumnezeu în Împărăţia Sa. Este realistă această aşteptare? Nu cumva ne evaluăm greşit nu numai finalitatea vieţii noastre, dar şi parcursul ei zilnic, într-o societate mult prea pragmatică şi perfecţionistă? Dar ştim care va fi soarta tuturor acestor lucruri care se cheamă „societatea omenească”? Aşadar, care ar trebui să fie aşteptarea noastră?

Eu ştiu că am o făgăduinţă prin care mi se asigură o viaţă nouă într-o lume nouă. Ceruri noi şi un pământ nou… Asta aştept eu. Dar şi aşteptarea asta a mea înseamnă ceva anume. Am o viaţă: aceasta este aşteptarea mea. Singurul mod de a schimba un loc cu altul e să faci drumul până acolo. Singurul mod de a schimba o viaţă cu alta e sa străbaţi trăirea dintre ele. Asta se face trăind într-un anume fel. „… fără prihană, fără vină şi în pace”. Aşa vreau să aştept eu.

Arată viaţa mea ceea ce eu aştept în sufletul meu? Oamenii constată, vorbind despre un lucru sau altul, „Mi-am făcut iluzii…”, dar nu se gândesc că această constatare poate fi cu privire la întreaga lor viaţă şi la finalitatea ei. „Dar eu nu-mi fac iluzii!” vor spune unii dintre noi. Foarte bine. Dacă ştim bine ce suntem şi mai ales ce ne aşteaptă, cum ne pregătim? Fiindcă orice aşteptare presupune pregătire. Te pregăteşti pentru şcoală, te pregăteşti pentru căsătorie, pentru naşterea unui copil, pentru o slujbă mai bună, pentru o casă mai bună, mulţi se pregătesc până şi pentru a-şi aranja locul de veci. Dar pentru veşnicie te pregăteşti? Cum?

Aşteptarea noastră e şi ea o alegere. Dacă nu aşteptăm schimbarea cerurilor şi pământului, înseamnă că ne aşteptăm ca ele să dureze veşnic. Dar atunci sentimentul nostru de aşteptare e inutil, existenţa lui nu se justifică. Însă el există… Înseamnă că, dacă nu aşteptăm înnoirea, schimbarea, viaţa, rămâne o singură alternativă: „aşteptarea înfricoşată a judecăţii”. Pieirea fără speranţă într-o văpaie a regretului veşnic că nu am aşteptat ce era de aşteptat şi că nu ne-am pregătit cum trebuia să ne pregătim.

Ne putem înşela în aşteptarea noastră şi putem rata pregătirea noastră, chiar dacă aşteptarea e corectă. Ştie cineva taina scrisului, cititului şi socotirii, dacă n-o învaţă? Ştie cineva taina evlaviei, dacă nu o trăieşte?

Ce aşteptăm? Ce aşteptăm? Cum ne pregătim?

***
am citit şi am scris şi am socotit viaţa mea
până când Dumnezeu a vărsat peste mine taina evlaviei
apoi am arat şi am semănat în fiecare zi nu cu mapa
ci cu sapa inimii tale să vii
să stai la poarta zilelor cu ea pe umăr bălăgănind
întrebare după întrebare n-ai decât dar când El
zice holda s-a copt hai să o schimbi cu o seceră
atunci prepeliţele urii zboară care-ncotro şi iepurii
şi hârciogii înşelăciunii astăzi plecă
Dumnezeu la vânătoare taina evlaviei
ca un şorţ de frunze pentru adam şi eva aşa
am citit şi am scris şi am socotit viaţa mea


Impresii poetice

noiembrie 1, 2007

Astăzi plouă…

***
plouă ca inima când ai lovit iubirea în toamna ei
şi i-ai spus altceva de exemplu că nu erai tu
încerci să îndupleci sufletul să scârţâie mai încet
ca să poţi auzi muzica stelelor
ca să poţi răscumpăra măcar un acord un do major
să-ţi clădeşti libertatea pe el

nu mai poţi merge să semeni ridichi plouă prea tare
pe beldia cumpenei nu mai stă vrabia
găleata nu mai coboară în burta fântânii
noroiul a urcat până la jumătatrea privirii

numai Dumnezeu mă mai scoate de-aici spui
şi mai îndeşi un pas în mocirlă cerul stors
cade la urmă odată cu ploaia cu inima ta cu iubirea


Impresii poetice

octombrie 30, 2007

Da… Cred că nu vă veţi supăra pe mine dacă voi schimba iarăşi structura blogului. Am ştes Poezia de zi cu zi de unde era, pe o pagină separată, pentru a o integra pe pagina principală sub numele de Impresii poetice. Sub acest nume voi încerca să postez zilnic cel puţin un text nou, constând într-o sublimare poetică a ceea ce văd, sau citesc, sau gândesc, din realitatea înconjurătoare.

Vă spuneam că nu am posibilităţi prea multe de a-mi diversifica experienţa, dar am o mare dorinţă să nu las netrăită propria-mi viaţă. Aşa că voi folosi ca pretexte tot ce-mi va îngădui cunoşterea şi viaţa mea în Hristos, pentru a face poezie. Fiecare text deci va fi o postare separată şi va reprezenta reacţia mea la diverse situaţii.

De exemplu, astăzi dimineaţă am citit un text pe lista de discuţii „Confesionala„, care m-a determinat să iau o poziţie. Am făcut-o aşa cum mă pricep eu mai bine: în poezie. Era în discuţie problema suferinţei. Încep acet nou proiect cu textul scris cu această ocazie. De altfel, voi încerca să prezint de fiecare dată circumstanţele care au dus la scrierea fiecărui text nou. Asadar, Impresii poetice:

***
e uşor să vorbim despre suferinţă din casă
ori despre fericire de pe celălalt mal
e uşor să prindem fluturii îndurerării
cu plasele vorbelor

numai cine suie calvarul cu talpa lui
numai cine înghite otrava chinurilor poate privi
în golul dintre scândurile gardului vieţii
numai el poate ciocăni la porţile sfinţeniei
ghemuindu-se sub îndurare ca un gândac

de acolo mai departe nu e treaba mea
lumea întreagă nu mai e treaba mea
nici să fac piaţa nici să pun lemne pe foc
sunt în vizită la Dumnezeu avem de vorbit
ceva foarte important avem de desăvârşit
desăvârşirea