Zis şi făcut

septembrie 22, 2008

Îmi amintesc o replică dintr-un film: erau doi parteneri, un bărbat şi o femeie. Când ea spunea „te iubesc”, el răspundea invariabil: „zis şi făcut!”. Ea nu înţelegea foarte bine ce înseamnă asta până când nu a fost pusă în situaţia extremă de a-i spune el „te iubesc”, după ca a dat dovada dragostei sale prin fapte Abia atunci, gândindu-se mai mult asupra semnificaţiei, a răspuns ea „zis şi făcut”…

Se năruie lumea şi amăgirea ei piere ca fumul sub ameninţarea ceasului cel din urmă. Şi dacă n-ar fi decât atât! Dar o veşnicie îl aşteaptă pe fiecare şi rostul, fiecare, fie că şi l-a împlinit, fie că nu, şi-l va vedea abia atunci cu adevărat. Nu pot să uit afirmaţia unui om celebru care spunea, înainte de a muri: « Nu mă tem de moarte, ci de veşnicia ei! »

Nimeni nu se poate îngrozi aşa de tare de ceva ce cunoaşte cu adevărat, pentru că, ori a luptat alături de acel ceva, ori împotrivă, lupta s-a bazat pe cel puţin un dram de cunoaştere. Acela însă, care nici măcar nu a încercat să reziste în vreun fel, nicicum să lupte, cel « nici rece, nici în clocot », poate el să cunoască ceva? Oare poate fi veşnicia cunoscută încă de aici? Cât din ea, şi ce anume, interferează realul acesta diform dimprejurul nostru sau oglindirea lui din noi, pentru a o putea percepe?

O umbră! Atât! Omul şi realul lui – o umbră… Dar „umbra lucrurilor viitoare”! De fapt, ce e umbra? Lipsa de lumină cauzată de interpunerea între sursa de lumină şi ea, umbra, a altceva, a altcuiva… Omul a fost despărţit de Dumnezeu de alceva, de altcineva, şi a rămas în umbră. A rămas o umbră… Realul acesta întreg a devenit o uriaşă umbră, mişcătoare, diformă, rece şi confuză, ca orice umbră, chiar dacă uneori pare odihnitoare… Mulţi rămân aici, doborâţi de minciună, neascultare şi păcat, deschizându-şi conserva de răutate cea de toate zilele, ronţăind şi lenevind. Cei mai mulţi. Nu esenţa cuiva care este în umbră se schimbă, doar aparenţa. El nu se mai vede bine şi nici nu mai vede bine. Cănd însă devine umbră el însuşi, cănd prin identificare cu « umbrarul » de care orice umbră este legată pentru veşnicie, « trece în veşnicie », atunci esenţa i se modifică iremediabil.

În universul acesta, între Creator şi om s-a interpus Satan. Lumea a intrat în umbra lui. Normalul a devenit anormal şi invers, lupta pentru supravieţuire a luat locul siguranţei păcii divine, neliniştea existenţială este singurul mod de viaţă cunoscut de om. Celui rău nu-i este greu să pescuiască în ape tulburi. La Dumnezeu nu există neclaritate sau dubiu. Interesant, nu? Scapi de îndoiala privind dragostea Sa, adresându-I-te!

Recent, o doamnă îmi mărturisea plină de amărăciune că urăste totul, pe vii şi pe morţi, pe Dumnezeu şi pe Satana deopotrivă, de când i-a murit soţul, pe care îl iubea foarte mult. Trecuseră deja trei ani de la acel nefericit eveniment, dar durerea ei nu s-a diminuat deloc. Ce fel de viaţă este asta? Nu apelez la Biblie, nici la spusele vreunui sfânt, ci la un minim de bun simţ, şi întreb: cine ne face să trăim aşa? Tinerii care îşi batjocoresc tinereţea schimonosindu-se fizic, moral şi spiritual, de cine sunt conduşi? Dacă n-ar exista şi cealaltă posibilitate, prezentă mereu şi cu totul opusă tabloului înfăţişat, n-aş întreba.

Dar ea există. O lume curată, deplină, sigură. Da, există lumea ideală. Cine nu mă crede, să verifice. Umbrarul interpus între real şi ideal poate dispărea. Este adevărat că la om nu este cu putinţă. N-a fost şi nu va fi. Dar Idealul există şi se manifestă. În simplitate, onestitate şi curăţie, Idealul apare. L-au simţit toţi oamenii, cum zvâcneşte dincolo de umbrar. Iar unii au ajuns să-L îmbrăţişeze. Cum au ajuns acolo? Întrebaţi-i!

Se impune o observaţie: mulţi tineri nu mai sunt dispuţi astăzi să facă deosebirea între Ideal şi idol… Vom mai vorbi când vor fi de acord că ea se impune. Şi dacă vor fi sinceri, vor şi înţelege cum este iubirea de la Dumnezeu. Vor pricepe « zis şi făcutul » Lui !


Făcătorul de idoli

octombrie 5, 2007

Nu mi-e frică de multe lucruri. Frica de Domnul este cel mai viguros şi cel mai frumos curaj omenesc: curaj în faţa vieţii, indiferent ce surprize rezervă ea, şi, ce e cel mai important, curaj în faţa morţii. Pentru că frica de Domnul înseamnă credinţă, înseamnă nădejde şi înseamnă, mai mult ca orice, iubire.

Nu-mi place să vorbesc mult despre mine. Dar nu am altceva la îndemână, ca să Se exemplifice iubirea. Cine m-ar vedea, ar râde. Ce iubire mai poate fi şi ăsta? Nici nu se poate mişca! O paiaţă umplută cu maţe! Ce exemplu poate să-mi dea el mie?

Nu, exemplul nu-l dau eu. Eu nu sunt decât o mărturie. Iar mărturiile-oameni sunt exemplele lui Dumnezeu. Şi nu mi-a fost uşor să ajung aşa. M-am împotrivit din răsputeri. Am fugit sau am umblat pe ocolite. M-am ascuns cât am putut în iluzii, făţărnicie, alcool, iubiri mai mult sau mai puţin ilicite, sub pretextul că aveam nevoie de experienţe pe care să le pot sublima în poezie. Îmi era mereu frică. Îmi era frică să trăiesc şi îmi era frică să mor. Ca-ntr-o poveste ramânească, undeva era o ameninţare: cădea drobul!

Frica presupune dependenţă. Dependenţă de lucrul de care te temi. Frica e o închinare la idoli. Nu sculptura face idoli azi… Aşa spunea cineva, că sculptura este facere de idoli. Nimic mai fals. Cel mai mare făcător de idoli e frica.


De vorbă cu Liviu Mocan -5-

septembrie 29, 2007

3lm.jpgImagine din expoziţia lui Liviu Mocan „Seminţe în ruine”

IP – Înseamnă că nu ai restricţii de vreun fel, atunci când abordezi un material anume. Pentru că eu, cel puţin, sunt uimit de diversitatea materialelor folosite de tine: bronz, piatră, lemn, sticlă, până şi hârtie… până şi apa dintr-o cadă de baie! Cum explici asta?

LM – Utilizând materiale diferite eu fac două lucruri. În primul rând mă joc, pentru mine profesia este o joacă excepţională. Eu sunt un copil, realmente, eu sunt un copil care mă joc. Sculpturile sunt jucăriile mele pe care le fac împreună cu Tăticul. Tăticul se joacă cu mine de-a sculpturile şi de aceea intru în tot felul de materiale. E o joacă, eu nu sunt un om serios, sunt un copil care toată ziua s-ar juca şi cu cât experimentez mai multe materiale cu atât joaca îmi este mai interesantă, pentru că fiecare material are farmecul lui, are limbajul lui, are mesajul lui, îţi creează o anumită stare, are tainele lui şi aici venim la cel de doilea lucru: şi anume când folosesc diferite materiale înţeleg ceva mai mult din Dumnezeu însuşi, din Marele Sculptor, pentru că el a creat aceste materiale… Şi intrând în diferite materiale îmi dau seama cât de mare e Creatorul acestora.

Marmura a facut-o într-un fel, lemnul în altul, sticla în alt fel, bronzul este altceva. Fiecare iese afară prin intermediul altor unelte, a unor alte modalităţi de prelucrare. În fiecare este o ştiinţă, trebuie să cunoşti foarte multe lucruri ca să torni un bronz, să şlefuieşti un granit de exemplu, este foarte dificil, dar pentru mine este în esenţă foarte interesant, este o joacă şi este o uimire, de fapt. Apa din cadă poate face clăbuc… Expresia uimirii mele e: „ce materiale ai mai făcut, Tăticule, să le mai cunosc şi pe alea”. De aceea încerc în tot felul, în hârtie, în te miri ce,  să văd frumuseţea şi unicitatea acelor materiale. Cu alte cuvinte, eu consider că Marele Sculptor a creat sculpturi colosale, materiale foarte diferite, şi din sculpturile astea foarte diferite ale Lui, ia unele şi zice: transformă-le, fă altceva. Şi aşa, dintr-un trunchi de copac, care este o sculptură colosală şi pe care chiar îmi fac scrupule că o ating, ar trebui s-o las în pace, că-i mai frumoasă aşa cum e, sau dintr-o piatră de o frumuseţe extraordinară, Tăticul zice: „măi copile, uite, strică sculptura asta a Mea perfectă, genială şi fă tu o jucărie acolo cât poţi tu, mic, prostuţ, dar fă ceva ca să te bucuri şi tu.”


De vorbă cu Liviu Mocan -4-

septembrie 28, 2007

cortul.jpg

IP – Unii credincioşi evanghelici spun că sculptura, artele vizuale în general, ar fi idolatrie, facere de idoli, închinare la idoli, sau altceva de genul ăsta. Cum te aperi de asemenea acuzaţii? E ceva aici care nu se înţelege bine… Ideea de idol, sau idea de sculptură?

LM – Idolii popoarelor sunt demoni. Demonul este acel ce caută să îţi direcţioneze ascultarea, speranţele, iubirea, înspre o altă sursă decât Domnul.
„Israele, iată Dumnezeul care te-a scos din ţara Egiptului”, dansa Aron în jurul viţelului de aur…
Scena se petrecea în aceeaşi tabără a Cortului întâlnirii în care Domnul Îşi  exprima şi Îşi exercita prezenţa.
Cortul întâlnirii oamenilor cu Dumnezeul lor real era, în întregimea lui, o capodoperă artistică, asemenea Templului din Ierusalim de mai târziu, asemenea Mântuitorului Hristos („Tu esti cel mai frumos dintre oameni”).

IP – În acelaşi context aş aminti şarpele de aramă, o sculptură înălţată la porunca lui Dumnezeu şi reflectând şi chiar realizând – cum avea să împlinească Domnul – idea de mântuire.

4lm.jpgImagine din expoziţia lui Liviu Mocan intitulată „Seminţe în ruine”

LM – Da… Iar Cortul şi mai apoi Templul, erau formate din expresii ale tuturor artelor frumoase ale vremii: sculptura ( heruvimi de aur cu aripile deschise deasupra capacului ispăşirii), pictura(alb,albastru,purpuriu,caramiziu, ceea ce înseamnă Hristos -Om, Dumnezeu, Rege, Mare Preot), arta textilă (îmbrăcămintele preoţeşti de o frumuseţe şi o simbolistică uluitoare, draperiile curţii, cele patru cuverturi ale sanctuarului, marea catapeteasmă), ceramica (vase diverse) etc.
Toate aceste obiecte de artă duceau un mesaj, exprimau ceva despre Dumnezeu şi despre Împărăţia Lui nevăzută.
Toate acestea au fost create la iniţiativa Domnului, la porunca Lui expresă, dusă până la ultimul detaliu.
Importanţa deosebită pe care Domnul o acordă Cortului reiese şi din cele aproape 50 de capitole care îi sunt dedicate în Sfânta Carte.

Erau aceste „lucrări meşteşugite de mâna omului”, idoli?
Contrazic ele porunca „să nu-ţi faci chip cioplit al lucrurilor care sunt în cer, pe pământ şi sub pământ”?
Domnul nostru, Cel care ne-a dat această poruncă (între cele zece), la doar câteva capitole distanţă în Sfânta Carte, în mod paradoxal la prima vedere, porunceşte lui Moise să le creeze în Cortul Său.
De ce?
Întrucât rolul tuturor acestor obiecte de artă era NU să îndrepte inima oamenilor înspre demoni, ci înspre El Însuşi, Dumnezeul cerului şi al pământului, înspre gloria Lui nemărginită, înspre planurile şi modalitătile Lui de salvare a „copiilor” Săi, înspre dovada prezenţei Lui de zi cu zi în pribegia noastră terestră…