Toate avansările sunt un pas către moarte, dar numai unele vorbesc despre ea

noiembrie 12, 2008

Până acum, handicapul meu era accentuat, acum e gradul 1 grav şi permanent, declarat aşa de către Comisia de reevaluare. Dar, în continuare, îmi ridic patul şi umblu! E adevărat că e greu, însă Dumnezeu Şi-a trimis pe îngerul Său care mă ajută. Va veni vremea să vorbesc despre asta, odată şi-odată, dacă încă va mai fi pat de ridicat pentru mine, pe pământ… Şi poezie de scris… Că n-am de gând să renunţ la asta, orice s-ar întâmpla.

Azi-noapte mă rugam şi Îl întrebam pe Dumnezeu: „Doamne, ce înseamnă asta? E de bine, sau e de rău? Ce e dincolo de gradul 1? Gradul 0, nu? Capătul, adică…” Prima întrebare pe care mi-a pus-o Preşedinta Comisiei de reevaluare a fost nu „Cum sunteţi? Cum vă simţiţi?”, ca de obicei, ci „Aţi mai scris ceva?”. Asta, fiindcă data trecută i-am dat una dintre cărţile mele. I le-am dat acum şi pe ultimele două, adică pe cele mai recente.

„Ei, da!” mi-am spus azi-noapte, „asta e! Rostul meu e să-L slăvesc pe Domnul meu, pe Cel care face ca „toate lucrurile să lucreze împreună spre binele celor ce-L iubesc pe Dumnezeu”. De ce aş face altceva acum, când pot face mai mult, odată avansat în grad?! Că, până la urmă, toate avansările sunt un pas către moarte, dar numai unele dintre ele vorbesc clar despre ea…”


Povestea vasului spart

decembrie 5, 2007

citită în Confesionala şi puţin aranjată

O femeie avea două vase mari, pe care le atârna de cele două capete ale unui băţ, cobiliţă, cum numesc muntenii instrumentul ăsta de transport, şi le căra pe după gât. Un vas era crăpat, pe când celălalt era întreg. Cel întreg îşi făcea pe deplin datoria: îşi purta până acasă întreaga cantitate de apă. Pa când cel crăpat ajungea mereu acasă cu doar jumătate din apa cu care fusese umplut… Se simţea tare incapabil…

Timp de doi ani, asta se întâmpla zilnic: femeia aducea doar un vas şi jumătate de apă. Bineînţeles, vasul bun era mândru de realizările sale. Dar bietului vas crăpat îi era atât de ruşine cu imperfecţiunea sa, şi se simţea atât de rău, fiindcă nu putea face decât jumătate din munca pentru care fusese menit!

După 2 ani de frustrări şi autoreproşuri, i-a vorbit într-o zi femeii, lângă izvor: „Mă simt atât de ruşinat, pentru că această crăpătură face ca apa să se scurgă pe tot drumul până acasă!”

Bătrâna a zâmbit: „Ai observat că pe partea ta a drumului sunt flori, însă pe cealaltă nu? Asta pentru că am ştiut defectul tău şi am plantat seminţe de flori pe partea dinspre tine a potecii, şi, în fiecare zi, în timp ce ne întoarcem, tu le uzi. De doi ani culeg aceste flori şi decorez masa cu ele. Dacă nu ai fi fost aşa, n-ar mai exista aceste frumuseţi care împrospătează casa.”

Pe mine m-a încurajat mult povestea asta. Poate că au şi alţii nevoie.

Impresie poetică

***

cât cer porţi pe drumul prăfuit pe unde-au trecut cirezile
umbrele tale acolo parcă nici nu au fost doar picăturile
condensul iubirii a udat florile de pe margine
şi te întreabă ziua de ce miroşi a parfum iar noaptea
de ce arzi ca o candelă

florile au crescut înalte şi le adună toţi
tu treci pe acolo încă o dată să le stropeşti
inima o storci ca pe-un vas spart


Impresii poetice

noiembrie 13, 2007

Isus şi handicapul…

„…era atât de dipreţuit că-ţi întorceai faţa…” Isaia, profetul

Ieri am fost la Comisia pentru Persoanele cu Handicap. Ce interesant sună! Mi-au mai dat un fel de an: un an de viaţă, sau un an de boală? În primul caz, o face pe Dumnezeu, comisia asta. Au stabilit cât mai am de trăit. Dar… cine ştie!
În al doilea, cred că sunt foarte credincioşi oamenii aştia: cred în minuni. Pentru că înseamnă să fii foarte credincios să mă vezi pe mine sănătos peste un an. Măcar de-ar fi aşa.

Dar în ambele cazuri, cred că e o mare absurditate, ca multe alte reglementări în România. Se ştie bine că, omeneşte vorbind, eu nu am cum să mă vindec, dar se verifică anual. Ca să vadă ce? Că am murit, sau că m-am videcat? Erau acolo oameni total imobilizati, aşteptau afară în maşini, alţii fără un membru sau mai multe, probabil că se aşteaptă să le crească la loc, iar alţii nu păreau a avea ceva… Ăştia erau din ăia vindecaţi?!

***
spune Doamne un cuvânt şi vântul va începe să bată invers
nu că ar avea importanţă încotro bate noi vrem minuni
ca şi când nu poţi fi fără ele vrem cozonaci ca şi când
pâinea durerii nu e destulă

şi căscăm de plictis când înfloreşte iarba pe câmp
sau când clorofila dă de mâncare stejarilor sau când
bate inima de atâtea ori pe minut picotim în minune
ca literele în abecedar aşteptând să ne înveţe cineva

în rest fiecare cu treaba lui Tu cu mântuirea o chestie
ca atunci când iau capacul de la oală şi bufneşte aburul
sau cum o fi eu cu ale mele afacerile familia ştii
ieri erai la comisia pentru handicapaţi aşteptai
să-Ţi crescă la loc mădularul care eram eu