Nu pot…

iunie 9, 2009

Nu pot numi cuprinsul în care cugeţi Tu,
Sau cum în el Numirea de Tine e mereu
Un gând de totdeauna ce-n necuprins căzu:
„Eu sunt cel care este… Sunt singur Dumnezeu.”

Nu pot numi Numirea de Sine ce-a umplut
Ceva ce noi numim visând, iubire,
Ceva ce noi pricepem c-a fost fără-nceput,
Dar ce e începutul, nu ni s-a dat a ştire…

Nu pot să-nlănţui moartea de care voi muri
Cum nu pot înverzirea din pom s-o dau afară.
Ştiu doar că din culoare în mine-o izbucni
O nouă şi măreaţă şi sfântă primăvară.

Aşa că pot Numire din El să fiu… Atâta!
E deajunsul vieţii când o trăiesc cereşte.
Nu vreau să ştiu iubirea ce e, neabătuta,
Ştiu doar că e ca zarea: din ce-o străbat, tot creşte.


Geneză 2

aprilie 12, 2008

Nu am tăceri să spună-n întregime
În orice aer orişice copac,
Sau rădăcina lui din adâncime,
Sau frunzele din verde cum se fac…
 
Când le-ai rostit, cu mine dimpreună,
Din nerostirea plină de-nţeles,
Era-n jur ziua fragedă şi bună
Şi o chemare-n toate, de ales.
 
Şi le-ai ales Părinte – şi pe mine!
Şi ai rostit lumina-ntr-un Cuvânt –
Privirea Ta răsfrântă în senine
Alunecări de rouă pe pământ.
 
Nu-i vis, să ştie cum dormeam ‘nainte
De mângâierea degetului Tău,
Şi ce genune a umplut, Părinte,
Iubirea Ta cu infinitul hău,
 
Dar Tu ştiai, şi pentru mine totul
E luminos şi limpede şi clar.
Când aruncai în inima Ta sorţul,
Cădea întruna pe istorii „har”!