Istoria se face din tată şi mamă

Din tată şi mamă se face istoria. Aşa Îi place lui Dumnezeu. A semănat atâţia taţi şi mame peste tot, că a răsărit istoria.

„Să cinsteşti pe tatăl tău şi pe mama ta” – este cea dintâi poruncă însoţită de o făgăduinţă –

Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, cum ţi-a poruncit Domnul, Dumnezeul tău, ca să ai zile multe şi să fii fericit în ţara pe care ţi-o dă Domnul, Dumnezeul tău.

Istoria ta este ţara ta. Familia este sfântă. Dumnezeu a vrut aşa. El urăşte potrivirile aberante de oameni. Nu eu. Eu iubesc Legea Lui.

Asta nu e Legea Lui:

Hai să dăm mână cu mână
O femeie c-o jupână…

sau la fel de mizerabil:

Cobori în jos luceafăr blând
Alunecând pe-o rază
Şi vezi-ţi soţii pe pământ
Cum se împerechează.

De ce vreţi să nenorociţi istoria? Dumnezeu a făcut-o din tată şi mamă. Şi poate că ar vrea s-o mai ţină. De ce o condamnaţi?

Taţilor şi mamelor, ţineţi istoria pe loc!

Astăzi unii bărbaţi dau mărţişor bărbaţilor lor…

Haideţi să dăm mărţişoare părinţilor noştri. Ei au ştiut să facă istoria.

Poezie pentru
Neculai şi Lina
                                                    
Părinţilor mei, cu iubire

S-a oprit un nor alb deasupra de tot, ca o bătrâneţe însorită.
Parcă vă aştepta, parcă vă pregăteaţi să intraţi în el.
Nu, nu era mare deloc şi nu era nici vis. Pur şi simplu era.
Am trecut de cealaltă parte a zilei şi am plâns şi am tăcut,
căci Dumnezeu Îşi întinsese dragostea spre voi, iar ea mă atingea
şi pe mine. Eram puţin înflorit de căldură. Atâta tot.

Porţile unei lumi scârţâiau înţepenite în urmă, pe buza fântânii
găleata uitată parcă tânjea, o casă fusese casa voastră,
dar astea nu mai aveau nici o importanţă. Copiii, parcă apuneau şi ei
printre celelalte amintiri. Poate că nu se mai vedea prea bine în jur,
dar se vedea foarte bine în sus. Sigur că durerile au un capăt, acolo,
cum urci dealul spre nuci. Dacă te uiţi lung, îl vezi.

Eh, cine va mai întreba despre noi, când va veni poşta, peste ani?
Prin fereastra deschisă, lacrima pusă la uscat a căzut fără zgomot.
Apoi un măr copt s-a prăvălit lângă ea în iarbă. Spală-l şi dă-i-l.
Copilul va muşca fericit. Apoi va întreba şoptitor:
„Mamă, cine a fost? Mărul acesta parcă-i dintr-o poveste
prin care a trecut cineva… ” „Este puţin înflorit de căldură. Atâta tot.”

Apele vin şi iau satul. Îl duc de colo-colo.
„S-au unduit şi unchiul şi mătuşa, mamă…”
Trece soarele prin aburul vâltorii. S-a oprit un nor deasupra de tot.
„Noi mergem până la Dumnezeu, să fiţi cuminţi,   
numai puţin, până terminăm… Să mâncaţi ce v-am lăsat.”
Curând ni se face foame. De atâta joacă şi unduire şi uitare,
ni se face foame. Hai! Pe masă avem o lacrimă şi un măr.

din volumul „Liniştea dintre două tăceri”, Risoprint, Cluj-Napoca, 2004