Avalanşa de gânduri

februarie 12, 2009

Dacă aş şti de unde vin gândurile şi câte dintre ele nu sunt ale mele, aş şti ce e aia „revelaţie”. Dar nu ştiu. Nu ştiu acum. Probabil că voi afla atunci când Îl voi vedea pe Stăpânul revelaţiei. El spune în Isaia: „Căci gândurile Mele nu Sunt gândurile voastre, şi căile voastre nu Sunt căile Mele, zice Domnul. Ci cât Sunt de sus cerurile faţă de pământ, atât Sunt de sus căile Mele faţă de căile voastre şi gândurile Mele faţă de gândurile voastre.”
Până atunci îmi dau tot felul de răspunsuri la tot felul de întrebări. Scriu la jurnalul acesta şi mă gândesc că nu-l voi termina niciodată. Cine se apucă de scris iubirea, nu-i dă de capăt. Din simplul motiv că iubirea e mai mare decât oamenii şi nu încape în viaţa lor decât peste… Adică plutind. De fapt, iubirea este altceva decât sunt oamenii şi nu li se supune. Doar când este găsită prin credinţa vie, făcătoare, frăptuitoare… „Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni…” Slava e a Domnului. A Lui e Gloria, a Lui e lauda. Numai El se poate lăuda!
Dar de unde-mi vin gândurile, până la urmă? Care e cuibul lor? Unde se duc? Păi… în alte gânduri. Se tot plimbă în mintea mea, sau stau şi aşteaptă până devin fapte. Sau pier în uitare. Eu aleg care din ele devin fapte. Faptele bune sau faptele rele au fost mai întâi gânduri. Gândurile posedă o energie extraordinară. Pot omorî pe cineva.
Dumnezeu Îi spune lui Cain înainte de a făptui fratricidul: „Nu-i aşa? Dacă faci bine, vei fi bine primit; dar dacă faci rău, păcatul pândeşte la uşă; dorinţa lui se ţine după tine, dar tu să-l stăpâneşti.” Cum adică? mai întrebam aici. Când faci răul, acesta nu e păcatul însuşi? Păcatul nu e înăuntru, doar pândeşte la uşă? Devine dorinţă care se ţine după tine, are voinţă şi energie proprii? Şi poate fi stăpânit?
Dacă ai mâncat aguridă… De-aia ţi s-au strepezit dinţii! Cam aşa cred eu că vine. „Vezi, omule? Acum vezi urmarea neascultării tale? Ai vrut să fii ca Dumnezeu, să cunoşti binele şi răul. Acum ştii. Ştii, cu preţul neascultării, a ignorării cu bună ştiinţă a Legii lui Dumnezeu. Acesta este răul. Păcatul era unirea cu înşelătorul.… De-acum el va pândi mereu la uşa cărnii şi sângelui. Gândurile tale vor deveni arme ale unei permanente lupte între binele şi răul pe care le-ai cunoscut şi vor duce la pieire veşnică. Tu vei fi arena acestei confruntări. Dar poţi învinge, dacă vrei. Dacă vrei suficient de tare.”
Domnul vedea înfruntarea aceasta. Vedea eforturile supraomeneşti, supranaturale, de distrugere, ale răului. Vedea şi încercările bietului om de a stăpâni stihiile vrăşmaşe din propria-i fiinţă nevolnică. Vedea urmările căderilor repetate şi vedea abandonul definitiv al amărâtului. Vedea şi Îl durea. Îl iubea pe om cum numai un Dumnezeu poate iubi. Cu toată veşnicia Fiinţei Sale.
„Uite, a zis. Acesta este Fiul Meu preaiubit… Cel care va ridica păcatul, va scoate răul din creaţie… Credeţi în El şi veţi scăpa. Nu mai aveţi acuitatea de la început a simţurilor, dar vi-L dau pe El ca să credeţi. Să-l puteţi stăpâni pe amăgitorul şi dorinţele lui pătimaşe de distrugere şi ură.”
Cum, veţi spune, înseamnă că iubirea pentru Fiul Său nu era tot atât de mare ca iubirea pentru noi? Dragii mei, nu adunaţi mere cu găini! Iubirea de Fiul Său era iubirea Lui Dumnezeu de Sine, Gloria Sa Însăşi, la care trebuia să renunţe ca să o poată recâştiga, să-Şi asume chipul şi asemănarea, să se facă om, să sufere toate repercursiunile presupuse de înstrăinarea umană, de păcatul nostru, El, Cel fără de păcat, pentru a ne face nouă posibilă credinţa. Pentru a arunca vina în marea uitării. Să rămână în imposibil şi inutil fiinţele cele imposibile şi inutile. Nerostirea să nu se amestece cu rostirea, le vremea împlinirii Planului…
El a semănat grâu bun şi curat, în ţarina Sa, dar iată-l amestecat cu neghină. Va veni însă vremea secerişului.
Iubirea faţă de lume este altceva. De aceea nu pot fi comparate. Iubirea faţă de lume este Glorificarea. El a ales, iar alegerea Sa este veşnică. Oamenii au această menire de care nu pot scăpa datorită iubirii Sale decât în „mânia” unui autoblestem veşnic: menirea de a-L mărturisi şi de a-I slăvi Numele.
„Pentru Numele Meu, nu pentru faptele voastre, v-am salvat şi încă vreau să vă salvez.” Ce înşelătorie, mântuirea prin fapte…! Dar oamenii fug de iubirea aceasta datorită împietririi inimii lor. Ce dispreţ faţă de o iubire atât de mare! El nu Se schimbă. El este acelaşi ieri şi azi şi-n veci. Doar faptele noastre se pot schimba. Se pot schimba, dacă mintea noastră se schimbă.
Cum? Voi ajunge şi acolo, cu voia Lui. Acum vorbeam despre gânduri. Domnul Isus spune că „…ori şi cine se uită la o femeie, ca s-o poftească, a şi preacurvit cu ea în inima lui.” Nu aspectul particular al problemei ne interesează acum. Ci vom vorbi despre altceva… Despre un salt semnificativ.
Când Dumnezeu îi vorbeşte lui Cain, admite că răul există, că s-a împământenit, aş spune… Că inima omului este împietrită. Că omului îi trebuia o Lege… Până la urmă semnul lui Cain este un prototip al acestei Legi. Dar Domnul Isus era Salvarea. El era eliberarea de sub faptele Legii ca singur şi veşnic împlinitor al ei. Şi El era Acela care despietrise această inimă împietrită a omului. De aceea putea ea fi privită ca responsabilă, acum. Fiindcă El o făcuse aidoma inimii lui Dumnezeu, pe placul Lui. O inimă creatoare.
Un gând al ei este, înaintea cerului, o faptă purtătoare de semnificaţii veşnice. Este purtătoare de Hristos şi trăieşte în Hristos. Este o inimă de Cuvânt. Gândurile ei prind viaţă. Nu mai este o inimă de piatră. Dar asta se întâmplă numai prin Hristos. Nu prin faptele firii, ale cărnii. Ea este neputincioasă. Acum inima omului poate fi văzută de Dumnezeu şi în înăuntrul ei. Nu mai e de piatră. Iar acolo se acund gândurile. Poftele… Dorinţele păcatului. Numai credinţa le poate învinge. Numai duhul plin de râvnă pentru fapte bune… Duhul modelat de credinţă…


Pe unde-o iei? Pe care drum e Domnul?

martie 11, 2008

Într-un cerc pot fi trasate o infinitate de raze. Din centrul lui pot pleca o sumedenie de lumi. Nu mai vorbesc când avem de-a face cu o sferă…

Dumnezeu este Centrul gloriei Sale, al gândurilor Sale vii, rostite şi nerostite, este inima vie a Planului Său. În Sine nimicul există, este Sinele Său într-o continuă supunere Sieşi, într-o deplină părtăşie cu Totul…

Şi a creat! Nimicul a explodat de bucurie. Culori şi forme nemaiîntâlnite au umput de glorie ochiul divin. Nu a făcut altceva decât să-Şi rostească Numele mai presus de orice Nume, ca prin rostirea Lui creaţia să-Şi afle Mirele, Domnul şi Stăpânul.

Dumnezeu a ales pentru împlinirea gândului Său o singură rază dintr-o infinitate de posibilităţi. Una sigură putea fi cea adăvărată. Un fir roşu care trecea de la primul Adam, prin suferinţă, durere şi moarte, prin întruparea de Sine, moarte şi înviere, către desăvârşirea şi răscumpărarea întregii creaţii în Cuânt („căci Cuvântul Meu face voia Mea… şi nu se întoarce la mine fără rod.”)
Prin Cel în Care, din Care şi pentru Care sunt toate lucrurile”.

În lumea Sa Dumnezeu a alcătuit şi a împlinit acest Plan instantaneu, în veşnicie. În lumea noastră el se derulează încă. „De asemenea, şi firea aşteaptă cu o dorinţă înfocată descoperirea fiilor lui Dumnezeu. Căci firea a fost supusă deşertăciunii-nu de voie, ci din pricina celui ce a supus-o-cu nădejdea însă,că şi ea va fi izbăvită din robia stricăciunii, ca să aibă parte de slobozenia slavei copiilor lui Dumnezeu.Dar ştim că până în ziua de azi, toată firea suspină şi sufere durerile naşterii. Şi nu numai ea, dar şi noi, care avem cele dintâi roade ale Duhului, suspinăm în noi, şi aşteptăm înfierea, adică răscumpărarea trupului nostru. Căci în nădejdea aceasta am fost mântuiţi.” (Romani 8:19-24)

Pe care cale eşti tu?

Dar spuneam că sunt o sumedenie de raze… Dumnezeu a gândit toate variantele posibile pentru împlinirea planului Său, dar a ales numai unul. Ce s-a întâmplat cu toate celelalte? Nu au fost rostite, au rămas în virtual, dar erau gânduri divine, veşnice şi cu neputinţă de alungat… A fost cineva care şi-a spus:”Voi lua toate gândurile alea nefolosite de Dumnezeu şi voi fi ca El. Ha! Ce irosire de veşnicii! Ce Dumnezeu risipitor! Să ignore atâtea soluţii…” Aşa că şi le-a însuşit. El are calea largă, drumul pe care se înghesuie noroadele. Domnul îşi păstrase o singură rază: calea cea strâmtă.

Cineva enumera câteva raze doar, din calea cea largă, denumindu-le „calea lactee” a iresponsabilităţii, siguranţa falsă a „căii religiei”, „moneydrive” – calea averilor, „magistrala popularuităţii”, „bulevardul pieritor al frumuseţii omeneşti”…

„Intraţi pe poarta cea strîmtă. Căci largă este poarta, lată este calea care duce la pierzare, şi mulţi Sunt cei ce intră pe ea.”  


Dumnezeu – Poetul şi poezia lui (3)

februarie 26, 2008

continuare de aici

Şi care e finalitatea unui pom… ? Pomul rodeşte… Face fructe… Să ne amintim că în Grădina Edenului era pomul vieţii, era acea realitate cu care interfera Dumnezeu. La asta omul încă nu a ajuns. Să muşte din pomul vieţii…

Este iarăşi un lucru deosebit, acesta. Omul nu a reuşit, spre condamnarea lui, decât să guste din pomul cunoştinţei. De aici, şi situaţia lumii noastre de astăzi. Nu am ajuns la pomul vieţii. Nu putem interfera decât la nivelul cunoştinţei noastre şi nu al determinării vieţii…

Dumnezeu determină viaţa. El gândeşte „pom”, şi apar roadele. De aceea Domnul Isus, când a găsit acel smochin fără rod, l-a blestemat. Pentru că era deja mort. Pentru că Dumnezeu, când interferează cu ceva fără roade, îl vede mort.

Asta e consecinţa faptului că El este cel mai mare poet. La El poezia nu se face din cuvinte, ci din relaţii. Relaţia pomului cu el însuşi este să facă rod. Aste e finalitatea, acesta este „da”ul Lui, Aminul Lui: RODUL!
Nu mai spun că noi, atât de mulţi dintre noi, trăim haotic, trăim oricum, dar nu avem rod. Vom vorbi poate odată în ce constă rodul pe care l-am putea avea noi. Dar să mă întorc la ideea mea.

Dumnezeu construieşte poezii din relaţii. Am înţeles recent lucrul ăsta şi încerc să-l copiez. Încerc să nu mai fac poezii din cuvinte, ci din relaţii.

Care e finalitatea faptului că eu mă spăl pe mâini, de exemplu. Una dintre ele este aceea că sunt sănătos. Şi atunci un vers ar spune: „eu mă spăl pe mâini şi reuşesc să umblu”… E o relaţie de la cauză la un  efect final.

Dar şi umblarea, la rândul ei: „eu umblu şi drumul are capătul lui”. Şi acesta poate fi un vers…

urmarea aici


Dumnezeu – Poetul şi poezia lui (1)

februarie 23, 2008

M-am gândit la ce aş putea spune într-o emisiune despre poezie la radioul ăla unde voi colabora, după ce trecem de aranjamentele tehnice. Şi cum îmi este obiceiul, vorbeam singur şi mă înregistram în liniştea dinaintea zorilor, pe întuneric.

Gândurile mi-au luat-o razna, la un moment dat, şi am înţeles ceva atât de frumos şi de îndelung aşteptat, că am început să plâng din toată aşteptarea asta, ca un ocean din care iese spuma… 

Dragii mei, vă spun bine v-am găsit. Am să încerc să vorbesc – să vă vorbesc – despre unele lucruri pe care poate că şi eu, cel care le spun, le înţeleg greu, doar pe departe, şi numai fiindcă Dumnezeu mi-a făcut parte de ele.

Nu e greu, zic unii, să faci poezii, ba chiar este foarte interesant. Te admiră ceilalţi, te crezi mai deosebit, mai cu har, mai dăruit… Nu. Nimeni nu este altfel decât ceilalţi. Înaintea lui Dumnezeu geniul este asemenea omului de rând şi împăratul, asemenea robului. Ba chiar, spune Domnul, cei dintâi vor fi cei de pe urmă.

Vorbeam aşadar despre poezie. Despre rostul ei, despre fiinţa ei…M-am gândit mult timp. Şi nu doar că m-am gândit. Gândurile astea veneau dintr-o experienţă, dintr-o activitate îndelungată, şi-mi arătau dacă sunt sau nu pe drumul cel bun.

Aş vrea doar să începem prin a căuta să înţelegem măcar pe departe ce este aceea o poezie, ce este dincolo de ea… Nu vreau să vin cu reţete. Nici nu mă gândesc să dau reţete. Am văzut într-un loc un titlu: cum să fii poet în şase săptămâni. Ha! Amuzant. Eu tot încerc să învăţ să fiu poet, şi după vreo 40 de ani de încercări, acum, când mă îndrept spre unul dintre capetele vieţii mele pământeşti… ei, dacă n-oi da în mintea copiilor, poate voi şi ajunge la el… înţeleg că mare lucru n-am priceput, că de-abia de-acum încolo dac-oi reuşi… Poate vom reuşi împreună. Vreau să ştiţi că şi Dumnezeu face poezii.


Despre poezia mea

decembrie 12, 2007

clas1.jpg 

Mesaj postat pe ClaS la 8 martie 2001

Re: o poezie

Dragii mei, nici nu stiţi cât mă bucură intervenţiile voastre şi cât mă ajută părerile emise. Vă mulţumesc. Dacă suntem 2 sau 3 în Numele Domnului, chiar dacă ne despart fizic sute sau mii de km., El este cu noi.

Frate I, mă bucură prezenţa Dvs, e adevărat că mă văd puţin depăşit, nu am pretins niciodată că mă pricep la multe lucruri, iar bagajul meu de lecturi teologice este cu totul neimpresionant. N-aş putea avea niciodată o viziune prea amplă asupra anumitor aspecte mai puţin legate de acea parte inefabilă a lumii, de unde vine poezia.

Aici cred că mă apropii de T, nu ştiu cât pot merge dincolo de subiectivitatea creatoare. Sunt încantat să constat două viziuni bine formate şi bine formulate, lucrul acesta nu pooate fi decât benefic. Dar fiindca mi s-a atras atenţia că sunt prea lung în mesaje, voi incerca să condensez.

E adevărat că las de obicei textele să plutească, mai ales spre final, dar dacă acesta nu este foarte expresiv totusi, nu este suficient de bun. În textul cu pricina există o destăinuire a unei stari de pribegie a inimii, este traversat un moment de tristete şi de derută – se poate întâmpla oricui, nu? – finalul ar fi trebuit să sintetizeze, să rezolve… Faptul că nu a fost suficient de clar mă îngrijorează.

Gândul acela („eroul”poemului) este de fapt un pretext. Aşa cum drumul către Emaus a fost un test şi un pretext pentru iniţierea celor doi ucenici. Ei veneau dinspre moarte spre viaţă, dar nu ştiau asta, Domnul i-a învăţat. Au ajuns, desigur, dar nu acolo unde se aşteptau, ci altundeva… Emausul are două dimensiuni, ca totul în viaţă: pe cea fizică, dar şi pe cea spirituală, gata să se descopere după parcurgerea iniţiatică alături de Isus.

Este o regulă însă: poeţii nu-şi pot explica propriile texte (deşi mie nu mi se pare a fi chiar aşa.)

Mă întâlnesc de minune cu subiectivismul lui T. Este normal, dacă ţinem cont de faptul că amândoi scriem poezii. Eforturile de obiectivare făcute prin împletirea în text a unor elemente desprinse din realul imediat dau senaţia de viaţă. Sau cel puţin aşa intenţionez.

Vă mulţumesc din nou. Aştept şi alte comentarii, alti autori, alte texte…

Domnul cu noi!

Ionatan Piroşca


Gânduri şi gânduri…

decembrie 12, 2007

clas1.jpg

Mesaj postat pe ClaS la data de 2 martie 2001

Dragi prieteni,

Este dificil să ne întâlnim mai des, nu? Fiecare are problemele lui, fiecare suferă într-un fel sau altul sub amprenta vremurilor, ne găsim pe marginea unui vulcan care este propria noastră viaţă, şi nu ştim cum să privim mai bine înăuntru… Iniţiativele noi ne obosesc, preocupările mai intense nu sunt decât bătăi de cap de multe ori inutile în aparenţă, zbaterea pentru bucata de pâine atât de necesară trece uşor peste alte nevoi.

Iar bietul suflet aşteaptă, tot aşteaptă puţină atenţie, un crampei de mângâiere, împlinirea unui vis ori căldura unui moment de bucurie. Ştiu, mulţi veţi spune că toate astea le avem duminica la biserică, sau stând pe genunchi cu Scriptura în mână… Este foarte adevărat. Dar cum acţionăm această părtăşie cu Duhul Domnului? Cum trecem prin ierihonul încăpător de orbire şi durere al lumii? Lăsăm sa treacă momentul de sensibilitate la orbirea altora – care seamănă atât de mult cu a noastră, cea dinainte de vindecare! – fără să facem nimic?

Când am văzut mesajul fratelui I, m-am bucurat. Apoi pe al lui T… Iată, mi-am zis, oameni care au ce spune şi care nu se tem să o facă. Iată un viitor pentru literatura creştină în limba noastră. O controversă între două puncte de vedere diferite asupra naturii necesare a literaturii creştine evanghelice nu poate fi decât benefică, mi-am zis, dacă ea duce la elucidarea esenţei care este, după mine, rolul pe care trebuie să-l joace aceasta în lucrarea Domnului. Iata, mi-am zis cu bucurie, oameni care sunt gata să facă ceea ce eu nu ştiu sau
nu pot. Oameni pentru care Dumnezeu are o lucrare şi care sunt conştienţi de asta.

Nu am iniţiat lista de discuţii pentru mine, ci din convingerea că sunt asemenea oameni care pot duce literatura creştină românească acolo unde îi este locul…. Spuneţi-mi, vă rog, m-am înşelat?

(…)

Aştept răspunsurile voastre cu nerăbdare. Fiţi binecuvântaţi!

Ionatan Piroşca


Despre piatra din capul unghiului

decembrie 1, 2007

Panta lumii dinspre gătarea ei, mereu mai abruptă, aduce multe prabuşiri în suflete şi înafara lor, în întâmplări mai mult sau mai puţin arhitectonice (puteam pune şi o liniuţă aici, să facem ceva asemănător, adica „arhi-tectonice”), de ţi se-nvârt ochii în cap şi inima-n piept, ca fruzele-n vant.

Ne-ncurcăm în cuvinte lungi, mereu mai lungi, vrem să distrugem ce nu ne mai place şi să aducem atceva-n loc, chiar dacă şi bunicul şi tata făcutu-şi-au acolo preadulce-adăstare, vrem să cântăm la unisonul cocoşilor din giruetele de pe acoperişul lumii, cât mai aproape de Dumnezeu.
Dar cu restul, ce facem?

Am un văr care meştereşte dormeze. Trage la rindea, pune arcuri, bate cuie… Face un lucru util pentru oasele slăbănogite şi obosite. Vrea să facă paturi cât mai frumoase, cat mai bune, cât mai zdravene, cât mai scumpe… Şi adună bani. Hopa! Am pus degetul pe vreo rană?
Că ne place nouă, asta e cel mai impotant? Nu tot pat e şi sofaua prinţului, şi piatra de la căpătâi a cerşetorului? Că fiecare inchide ochii şi adoarme de rămâne numai cu gandurile lui atât de vraişte şi de colorate, ca numa-n vis mai dă de ele…

E firesc, da, e firesc să vreau să dărâm în dreapta şi-n stânga, să rămână numai ce ştiu şi ce pot face eu, fiindcă toata lumea vrea să cumpere câte ceva. De ce să cumpere vechitura vecinului, când am aşa mândreţe de sofa, şi nici nu-mi trebuie, că e de vanzare… Dar să ridic, mai întâi, marfa, să vadă şi prinţul, dar şi cerşetorul, acelasi vis în acelaşi pat, să se întindă cât poate fiecare, că plapuma n-are câte un Procust brodat la capete, nu e mai bine? Să vină şi betegii visării, dar şi Sfinţii Părinti, să vină coţofenele hoaţe ale înţelegerii strălucirilor de-o clipă, dar şi întelepţii coţofeneştilor existenţe, că e loc şi e cald şi e vis pentru toti, ca la Crăciun… Alte zidiri, nefolosite, lăsate-n paragină, s-or dărâma singure, s-or nărui să facă loc Palatului Iubirii… Nu catedralei. De ce să obosesc şi să mă murdăresc? De ce să nu fiu liber?

Am încercat să lupt cu neruşinarea şi cu prostia şi m-au rănit. Sângerez în versuri, asteptand Doctorul. Dar ştiţi ce e cel mai interesant? Că nu sângerez de la mine. Sângerez în felul meu, dar nu sângerez de la mine. Am dorit o veranda unde altcineva îşi dorea o casă de bani. Tot aşa, frumoasă, rotundă, încăpătoare, cum doream eu veranda. A făcut-o înafara lui. Mare, mult prea mare şi aproape inutilă. Eu mi-am făcut veranda înauntrul ei, să am loc. Am facut utilă acea mastodontă arătare. Cine trece pe-afară, se opreşte la casa lui de bani şi o admiră. Sta bine în ordinea admiraţiei lumii. Cine va căuta înauntru, va da şi de veranda mea. Dacă vrea să se odihnească, are acolo şi sofaua vărului, şi priveliştea casei de bani a vecinului, dar şi sângerarea ne-de-la-mine a versurilor pe care le scriu.

Cum să vă spun…  Să dărâmăm casa de bani? Veranda va rămâne, dacă dărâmăm numai afara. Dar va curge moloz… Şi cărămizi… Că n-are Piatra din capul unghiului. Aia e înăuntru…

Impresie poetică

***
pleacă ultimii cocori ai privirii pe deasupra stejarilor
zborul în cruce arată o toamnă cu pomi
spun bătrânii marelui pas înfundându-şi
inima cu cârpe şi câlţi să nu răcească veranda
vorbei de drag e goală e impropice
încurcătura asta de cocori de culori

totul se ia de la capăt mântuirea se ia
de la capăt poţi să măsori procustul somnului
niciodată nu e la fel of măcar veranda vorbei de drag
dar curge moloz cad cărămizi piatra
din capul unghiului e inauntru