dă-mi iubirea la maxim ca pe un mp3 player înfrunzit

ianuarie 11, 2009

***
dă-mi iubirea la maxim ca pe un mp3 player înfrunzit
pe urechea unei fete frumoase spuse profetul
deschizându-se în lumină ca o uşă de templu
cu toate rugile aprinse-mprejur

aici nu se poate intra decât înflorind
cum înfloreşte în cădelniţi tămâia
iubirea întoarce parfumul de jertfă cu preotul către Dumnezeu
aşa că dă-mi-o la maxim şi înveleşte-mă
în mântuire ca într-o slujbă cu mir

când am încercat să gândesc singur primejdia
pur şi simplu m-a tras de mână şi mi-a spus tu
nu ai loc suficient pentru mâncat înserări
lasă-Mă să te deschid ca pe o uşă de templu


Seceta frunzei

aprilie 10, 2008

Fiecare frunză are câte o secetă verde,
După desenul zării, după sucirea-n vânt.
Şi-o umbră când priveşte spre pământ
Unde la toamnă sigur se va pierde.

Vor veni graurii să îi cânte de frig,
Nopţile să-i spună de jumătate…
Cocoşii vor ieşi din cucurig
Şi o vor trage deoparte

Să-i spună câte-n lună şi-n stele, câte s-au dus
Dintre persoanele frunzărite
De neştiut, de vis, de neiubite
De la inimă-n sus.

Că n-a mai rămas nimic, nici măcar ceaţa
Care vine după o noapte sucită
Cu omul către amara ispită
De-i zice viaţa.

Tu ce fel de secetă ai mâncat, frate?
Întreabă o ploaie ciudată.
Eu am trăit deodată
Fiinţele toate.

Atunci am ştiut că vorbise ploaia de har,
Şi m-am făcut din ce în ce mai mic
Până m-a luat de nimic
Şi în cer m-a hoinar…


Poemul frunzei

februarie 3, 2008

Mă rog, Stăpâne, ca o frunză-n pom
De vântul ce-i asaltă cetăţuia,
În adâncimea vămilor din om
Să fluture-n furtună aleluia

Cum flutură cel steag pe metereze
Nerupte sub duşmanu-nverşunat.
Tu fă-mă, Doamne, treaz în vremuri treze,
Cu inima aprinsă şi curat…

Nu vreau mărirea vârfului de munte,
Acolo dor furtunile mai rău,
Vreau pacea care ştie să asculte
Şi cel din urmă susur blând al Tău.

Vreau aripă de înger să-mi smerească
Atunci când zbor, înaltele plecări
Spre soare, de-nchipare omenească
Şi de fereastră plină de mirări.

Căci am privit spre Creanga de afară
A Pomului ce frunză m-a zidit
Ca să ma-nfăţişeze-n primăvară
Tremurător şi veşnic şi iubit.


Orbi, orbi, orbi!

ianuarie 10, 2008

Poţi spune că n-ai auzit? Că n-ai văzut?
Că Duhul, pe la tine n-a trecut?
Că n-ai observat degetul ferm
cu urmele de lacrimi şi lemn?

Că nu erai acasă, erai adânc în tine,
contemplând deziluzii şi vaste ruine?
Poţi spune orice, poţi lua de oriunde
frunza care pe Adam îl ascunde.

Nu crezi că te dă de gol fuga ta
în dosul verdelui din a frunzei manta?
Ce faci cu gândurile cele mereu străvezii?
Le astupi în viţele de la vii?

Un om umbla, un om alerga tot mai adânc
din ochiul său drept în ochiul său stâng.
Nu reuşea să-i cureţe de noroi:
erau orbi, orbi, orbi – amândoi!