De ce ţi-e frică, nu scapi!

octombrie 5, 2007

Pe vremea când frica era casa mea, aveam o vorbă: „De ce ţi-e frică, de aia nu scapi”. Şi cât era de adevărată atunci…!  Aveam, cum spuneam, şi cum ne putem lăuda mulţi dintre noi astăzi, multe motive să-mi fie frică. Dar poate că unul dintre cele mai mari motive de genul ăsta era că nu mă voi realiza social, profesional, dacă nu voi face o facultate.

Am mai povestit aici… Tare mi-am dorit să urmez psihologia. Mă îndrăgostisem aşa de tare de psihologie, că nu mai citeam altceva decât tratate (şi acum , după mai bine de 30 de ani, îmi mai amintesc de Jean Piaget, de exemplu), iar în clasa a XII-a profesoara, doamna Urs, pe mine mă punea să ţin unele ore… Nici nu mă gândeam să nu intru la facultate. Dar ceva îmi tot spunea, ca un litmotiv: „De ce ţi-e frică nu scapi”.

Îmi era frică de ratarea vieţii în general, de faliment existenţial. Idolul meu eram eu însumi, mă închinam nevoii de slavă deşartă, de succese şi recunoaşteri, de afirmare a eului meu. Când tata m-a avertizat: „Dacă-L părăseşti pe Dumnezeu, El îţi va sta împotrivă!”, i-am explicat cum că eu eram tânăr, deştept, frumos şi talentat, aşa că nu avea Dumnezeu cum să-mi stea împotrivă.

Dar „De ce ţi-e frică nu scapi” a funcţionat. Cu câteva zile înainte de examen s-a desfiinţat facultatea de psihologie. Era în 1977. Nu am mai dat nici un examen de admitere atunci şi nici altă dată. Nu ştiu ce înseamnă „viaţa de student”. Am fost luat în armată, 2 ani. Apoi m-am calificat strungar într-o uzină. Făceam excavatoare… De ce-mi era frică nu scăpasem…


Făcătorul de idoli

octombrie 5, 2007

Nu mi-e frică de multe lucruri. Frica de Domnul este cel mai viguros şi cel mai frumos curaj omenesc: curaj în faţa vieţii, indiferent ce surprize rezervă ea, şi, ce e cel mai important, curaj în faţa morţii. Pentru că frica de Domnul înseamnă credinţă, înseamnă nădejde şi înseamnă, mai mult ca orice, iubire.

Nu-mi place să vorbesc mult despre mine. Dar nu am altceva la îndemână, ca să Se exemplifice iubirea. Cine m-ar vedea, ar râde. Ce iubire mai poate fi şi ăsta? Nici nu se poate mişca! O paiaţă umplută cu maţe! Ce exemplu poate să-mi dea el mie?

Nu, exemplul nu-l dau eu. Eu nu sunt decât o mărturie. Iar mărturiile-oameni sunt exemplele lui Dumnezeu. Şi nu mi-a fost uşor să ajung aşa. M-am împotrivit din răsputeri. Am fugit sau am umblat pe ocolite. M-am ascuns cât am putut în iluzii, făţărnicie, alcool, iubiri mai mult sau mai puţin ilicite, sub pretextul că aveam nevoie de experienţe pe care să le pot sublima în poezie. Îmi era mereu frică. Îmi era frică să trăiesc şi îmi era frică să mor. Ca-ntr-o poveste ramânească, undeva era o ameninţare: cădea drobul!

Frica presupune dependenţă. Dependenţă de lucrul de care te temi. Frica e o închinare la idoli. Nu sculptura face idoli azi… Aşa spunea cineva, că sculptura este facere de idoli. Nimic mai fals. Cel mai mare făcător de idoli e frica.