Rolul scriitorului şi al scriiturii lui

ianuarie 19, 2009

Este adevărat că ne confruntăm, ca de obicei, cu începuturi slabe, dar venind împreună întru limba română, scriitori şi cititori, fiecare cu bagajele lui mai mult sau mai puţin bogate, Domnul va lucra.

Emiteam, mai deunăzi, câteva considerente privind o anumită poziţie ingrată a scriitorului român cu convingeri evanghelice, care este confruntat, de o parte, cu o mai mult sau mai puţin observabilă ignorare (dacă nu chiar împotrivire) din partea majorităţii ortodoxe din România, iar de cealaltă, cu o anumită suficienţă culturală în propriul mediu evanghelic, care, la drept vorbind, acceptă greu alte elite decât cele de la amvon care, aproape întotdeauna, nu sunt cei mai buni critici literari… Aceasta poziţie mi-a adus multe prejudicii de-a lungul timpului. Care ar fi soluţia problemei enunţate mai sus? Unde ar putea fi pus rolul literaturii beletristice în lucrarea unei biserici? Este nevoie de aşa ceva?

Dacă membrii şi liderii bisericilor se mulţumesc şi sunt zidiţi sufleteşte din Scriptură – şi aşa trebuie să fie! – şi din aportul obişnuitelor „predicuţe cu rimă”, ce rost are un poet sau prozator care mai apelează şi la o manieră originală şi modernă de a scrie? De ce l-a lăsat Domnul să fie şi să fie aşa? Adică altfel…?
Cred că ar fi de dorit să accentuăm nu atât pe rolul scriitorului teolog, cât pe acela al scriitorului artist… Cei mai mulţi lideri sunt de acord că, dacă există talentul, condeiul trebuie folosit. Că este o datorie de la Domnul pentru fiecare dintre noi să nu îngropăm
talantul primit, ci să-l cizelăm şi să-l punem în negoţ, astfel ca el să aducă profit pentru Împărăţia Domnului. Dar, în mod specific, în ce ar consta acest  „profit”?
Este un poet, de exemplu, sau un scriitor de povestiri creştine, sau un eseist, mai mult „un obiect de decor” pentru lucrarea Domnului, care are doar rolul de „a face atmosfera” dinaintea predicilor şi de a satisface câteva – puţine! – pretenţii literare, sau trebuie să-şi asume şi el, scriitorul artist, vreun rol activ de propovăduire şi formare?
Viziunea multora asupra situaţiei culturale evanghelice impune acordarea celei mai mari atenţii, dar pentru un obişnuit scrijelitor de litere ca mine şi ca alţii, care nu am pătruns prea mult dincolo de cuvinte şi de semnificaţiile lor, mecanismele marii istorii înseamnă cam ce înseamnă moara pentru o rotiţă din interior… Ştim că merge sau nu merge, simţim ce ne doare sau ce tresaltă de bucurie în noi, uneori, poate că ştim şi ce ne doare sau ne
încântă… Şi încercăm să exprimăm aceste experienţe astfel ca rezonanţa tânguirii sau bucuriei să ajungă cât mai departe. Cât de departe, asta cred că ne pot spune cititorii…
Se poate ca lucrarea unui astfel de „făcător de bine” într-ale frumosului
grai să atingă lumea cu harul Domnului, astfel ca şi el să poată fi considerat un lucrător în via Sa?
Marii teologi au lăsat o zestre de progres real şi benefic umanităţii, nimeni nu poate nega rolul lor în propăşirea Evangheliei şi a principiilor Ei, dar ce ne facem cu scriitorii mai puţin teologi, dar la fel de umblători cu Dumnezeu, de experimentaţi în relaţia cu El? Au ei vreun cuvânt de spus în biserică şi în afară?
Subscriu din toată inima acelor observaţii care surprind faptul că  în mediul ortodox, se observă cu ochiul liber că nu a trecut  pe acolo reforma, cu provocarea evanghelicilor… A sosit vremea aceea, cred lucrul acesta cu toată fiinţa!

Un prieten îmi spunea:  „Consider că trebuie să scriem şi noi, evanghelicii… Mântuitorul a ales doar ucenici. Scriitorii sau făcut ei înşişi după cum au simţit chemarea. Toată teologia de care noi depindem în propovăduire ne este dezvoltată de un scriitor/teolog, Apostolul Pavel. Ce ar fi rămas din propovăduirea lui, dacă nu ar fi scris? Sau ce am fi ştiut astăzi din teologia pastorală a lui Iacov, dacă nu ar fi scris epistola sa? Ce am fi ştiut despre crezul lui Petru, care, o vreme, iubise mai mult fiinţele marine decât pe cele terestre? Ştim ce stim pentru că s-a scris…”
Aici accentuez cu o observaţie personală: consider scrisoarea lui Iuda un exemplu despre scrisul cuiva care, dacă n-ar fi fost chemat la o lucrare de învăţător, ar fi fost poet. Bogăţia imaginativă în folosirea limbajului, conexiunile celei mai elevate viziuni creştine
aplicate unor situaţii foarte concrete într-o explozie de imagini poetice, îl recomandă. Redau doar un citat:
„Aceştia, dimpotrivă, batjocoresc ce nu cunosc
şi se pierd singuri în ceea ce ştiu din fire,
ca dobitoacele fără minte.
Vai de ei! Căci au urmat pe calea lui Cain!
S-au aruncat în rătăcirea lui Balaam,
din dorinţa de câştig!
Au pierit într-o răscoală ca a lui Core!
Sunt nişte stânci ascunse
la mesele voastre de dragoste,
unde se ospătează fără ruşine
împreună cu voi,
şi se îndoapă de-a binelea;
nişte nori fără apă,
mânaţi încoace şi încolo de vânturi,
nişte pomi tomnatici fără rod,
de două ori morţi,
dezrădăcinaţi;
nişte valuri înfuriate ale mării,
care îşi spumegă ruşinile lor,
nişte stele rătăcitoare,
cărora le este păstrată
negura întunericului
pentru vecie.”
(Iuda 1:10-13)

Mai spunea prietenul meu: „Nu trebuie să aşteptăm să avem un post la amvon sau să îmbrăcăm sutana, ca să putem scrie. Nu trebuie sa acceptăm ideea că numai aparţinând bisericii tradiţionale, ne putem aduce contribuţia în scris la îmbunarea şi încunoştiinţarea semenilor asupra unor adevăruri care nu sunt puse pe înţelesul comun şi nu sunt tipărite. Înţeleg aceasta (pentru. cei care sunt chemaţi la aşa ceva) ca o datorie faţă de generaţia noastră şi faţă de cele viitoare. Mai sunt multe învăţături în cămările Domnului, care aşteaptă să vadă lumina tiparului. Să mergem spre ele.”
Sunt perfect de acord. Ceea ce aş vrea să căutam împreună, noi, cei care scriem, este exact acea cale de a face auzite vocile noastre literare în acest context indiferent, dacă nu ostil, al unei culturi adăpată de o religie tradiţională, neaparţinând ei. Şi nu mă refer la literatura teologică, ci la cea artistică.
Poezia creştină evanghelică este ignorată. Să fie numai din motive financiare născute din simpla observaţie că nu sunt mulţi cei care vor cumpăra aşa ceva?
Oare…? Vom trăi şi vom vedea…


Ce e mai real, stânca de sub picioare, sau răutatea din mintea altora?

iulie 23, 2008

Mi-a plăcut o povestioară plină de tâlc, primită recent pe email:

„Un călător apropiindu-se de o mare cetate întrebă pe un bătrân care era aşezat la marginea drumului: „Cum sunt oamenii din cetatea aceasta?” „Dar cum erau în cetatea din care provii?” întrebă bătrânul. „Oamenii de acolo erau oribili!” răspunse călătorul. „Erau răi, nedemni de încredere, detestabili în toate privinţele.” „Ah, răspunse bătrânul, şi pe oamenii din cetatea din faţă o să-i găseşti la fel.”

Abia se îndepărtă primul călător de bătrân când un altul se apropie ca să întrebe despre oamenii din cetatea din faţă. Din nou întrebă bătrânul despre oamenii din cetatea din care provenea călătorul. „Ei erau oameni buni: cinstiţi, harnici şi extrem de generoşi” spuse al doilea călător. „Mi-a părut rău că trebuie să plec.” Bătrânul răspunse: „Exact aşa vei descoperi că sunt şi oamenii de aici!”

Cineva îmi spunea că toată viaţa i-a fost o luptă cu răutatea oamenilor… Că a trebuit să trăiască permanent într-o dureroasă defensivă, pentru a supravieţui… Cum va înţelege şi mai ales cum va primi un astfel de om frumoasa promisiune divină din Psalmul 37:5 – „Încredinţează-ţi soarta în mâna Domnului, încrede-te în El, şi El va lucra…”?

Eram acuzat că dau bir cu fugiţii de la realitate. Dar ce e mai real, stânca de sub picioare, sau răutatea din mintea altora?


De ce ţi-e frică, nu scapi!

octombrie 5, 2007

Pe vremea când frica era casa mea, aveam o vorbă: „De ce ţi-e frică, de aia nu scapi”. Şi cât era de adevărată atunci…!  Aveam, cum spuneam, şi cum ne putem lăuda mulţi dintre noi astăzi, multe motive să-mi fie frică. Dar poate că unul dintre cele mai mari motive de genul ăsta era că nu mă voi realiza social, profesional, dacă nu voi face o facultate.

Am mai povestit aici… Tare mi-am dorit să urmez psihologia. Mă îndrăgostisem aşa de tare de psihologie, că nu mai citeam altceva decât tratate (şi acum , după mai bine de 30 de ani, îmi mai amintesc de Jean Piaget, de exemplu), iar în clasa a XII-a profesoara, doamna Urs, pe mine mă punea să ţin unele ore… Nici nu mă gândeam să nu intru la facultate. Dar ceva îmi tot spunea, ca un litmotiv: „De ce ţi-e frică nu scapi”.

Îmi era frică de ratarea vieţii în general, de faliment existenţial. Idolul meu eram eu însumi, mă închinam nevoii de slavă deşartă, de succese şi recunoaşteri, de afirmare a eului meu. Când tata m-a avertizat: „Dacă-L părăseşti pe Dumnezeu, El îţi va sta împotrivă!”, i-am explicat cum că eu eram tânăr, deştept, frumos şi talentat, aşa că nu avea Dumnezeu cum să-mi stea împotrivă.

Dar „De ce ţi-e frică nu scapi” a funcţionat. Cu câteva zile înainte de examen s-a desfiinţat facultatea de psihologie. Era în 1977. Nu am mai dat nici un examen de admitere atunci şi nici altă dată. Nu ştiu ce înseamnă „viaţa de student”. Am fost luat în armată, 2 ani. Apoi m-am calificat strungar într-o uzină. Făceam excavatoare… De ce-mi era frică nu scăpasem…


În poză nu mi-e frică de nimic

septembrie 5, 2007

om1.jpgDaniel

Una dintre caracteristicile bolii mele este că în fotografie nu tremur. Acolo nu mi-e frică de nimic.

Într-o zi, un copilaş de vreo patru anişori (mi-am adus aminte citind aici), după ce m-a privit îndelung, a deliberat în sinea lui, apoi m-a întrebat: „Nenea, da’ ţie ţi-a fost frig şi ai rămas aşa”?

Altă dată (eram pentru prima oară într-o biserică baptistă din alt oraş) un om în toată firea, cam de-o seamă cu mine, s-a aşejat alături, pe bancă. L-am simţit oarecum stânjenit, dar eram atent la ce se întâmpla acolo şi nu i-am dat atenţie. La un moment dat am fost invitat să spun o poezie. Când m-am întors la locul meu, el mi-a luat înfrigurat cartea din care citisem (nu mai ştiu care dintre volumele mele era), a fruzărit-o atent, apoi m-a întrebat arătând spre numele de pe copertă: „Dumneata eşti aici?” I-am confirmat.

La ieşire m-a invitat la masă. Acolo mi-a mărturisit: „Când m-am aşezat prima oară lângă tine şi am văzut cât de tare tremurai, mi-am spus: Doamne, da’ beat e ăsta!” Acum este unul dintre cei mai buni prieteni ai mei şi un admirator înfocat (el al meu si eu al lui!).

Ce anume a făcut deosebirea între explicaţia pe care şi-a formulat-o copilul şi aceea pe care şi-a dat-o prietenul meu cu privire la aceeaşi realitate? Oare nu cumva, cu cât adunăm mai multă „experienţă” de viaţă, ne încărcăm şi cu noroiul ei? Din motivul ăsta ne cere Isus Domnul să ne facem ca şi copiii pentru a intra în Împărăţie?