Cum a primit lumea evanghelică poezia mea

aprilie 1, 2008

continuare de aici:

Răspuns:

Când am început a mă manifesta ca poet între evanghelici, era prin anul 1991. Lucram la una dintre puţinele publicaţii confesionale care apăreau atunci, la revista „Mesaj” de la Brăila. Începusem a-mi publica acolo diferite texte. Nu pot spune că erau cine ştie ce, semănau foarte puţin cu ce scriu azi, dar oricum, era ceva nou pentru mediul evanghelic.

S-au găsit totuşi oameni, nu mulţi, care să rezoneze cu ce scriam atunci. Aşa au apărut Gusti şi Jeni Roşian, care aveau o editură la Mediaş, „Samuel”. Ei s-au oferit să-mi suporte apariţia primei mele cărţi de poezie, în anul 1994. Aşa am debutat editorial cu placheta „Cu faţa la cruce”. Abia atunci a început drumul descoperirii a ce însemna să fiu poet evanghelic de factură modernă, alte decât făcea deliciul masei de credincioşi evamghelici.

Nu mică mi-a fost mirarea şi indignarea când una dintre cărţile mele cumpărată de cineva de la editură s-a înapoiat ruptă şi cu precizarea că „asta nu este o carte creştină”. Cartea aceasta şi incă trei dintre cărţile mele poat fi descărcate de pe blogul meu.

Atunci am înţeles ceva ce avea să devină lupta mea: un scriitor creştin care să vrea să aducă ceva nou în cultura evanghelică se va poziţiona automat în această ingrată postură: pe de o parte, respins de ai săi şi marginalizat, privit ca ciudat şi ignorat, va suferi ca frate în Hristos, iar pe de altă parte, respins de cultura majoritar ortodoxă ca „sectant” şi de lumea literară seculară ca „altfel”, aşa cum întotdeauna purtătorii mesajului lui Hristos sunt respinsi, nu va avea nicidecum evolutia pe care calibrul lui literar real ar impune-o.

Dar slavă Domnului că am reuşit până azi, după o luptă de peste 15 de ani, mai ales după ce am iniţiat „Cuvinte la Schimb”, in 2001, sa incep sa vad roadele acestei lupte, şi pe un front şi pe celălalt. Atâta atutudinea evanghelicilor faţă de poezia creştină modernă, cât şi a neevanghelicilor faţă de ce nu e ca ea, dar e de valoare, au început a se schimba. Îi mulţumesc Domnului pentru asta.
 


Oameni noi, noi idei

decembrie 10, 2007

clas1.jpg

Mesaj postat pe ClaS la 29 ian 2001

Draga T,

Şi noi te salutăm şi îţi spunem Bine ai venit! Ne bucuram să aflăm despre tine.
Da, preocuparea de a vedea poezia creştină de inspiraţie biblică strălucind în curcubeul literaturii româneşti alaturi de Sorescu, Stănescu sau alţi
poeţi contemporani, preocupare care a avut în Ioan Alexandru un superb purtător de drapel, „ne mănâncă”, aşa cum chiar fratele Alexandru spunea atat de frumos într-o poezie, cu referire la Duhul Sfânt.
Da, Duhul Sfant ne mănâncă, iar gustul nostru vrem să fie de vers frumos şi de mândria Evangheliei.
Fii binevenit, (…) şi îţi mulţumim!

Mesaj postat pe ClaS la 10 februarie 2001

Re: [cuvintelaschimb] O noua provocare
T, îţi mulţumesc pentru intervenţie.

Ai dreptate, un critic nu trebuie să fie şi un bun scriitor, neapărat… Iar pentru a spune dacă-ţi place sau nu un text literar, nici nu e nevoie de
multe cunoştinte de teorie literară.Este foarte importantă insă, lectura. Îmi amintesc de vremea când frecventam cenaclurile literare. Fiecare îşi spunea liber opiniile, iar autorul „le culegea” şi căuta să se transforme astfel încât să mulţumească pe cât mai mulţi. Şi cum fiecare avea bagajul lui de lecturi şi autori preferaţi,autorul cu pricina căuta să-i citească pentru a înţelege de ce sunt aceştia mai buni.

Este adevărat că cei mai mulţi cititori, mai ales în bisericile noastre, nu sunt obişnuiţi să lupte cu textele. Au predicatori care o fac pentru ei. Aceştia sunt, probabil, singurii „critici” (evanghelici) pe care îi cunosc. Dar aceia care au cu adevărat o preocupare literară aşteaptă mai mult. Aşa devin ei
înşişi „critici”.

Iar critica nu este obligatoriu negativă. Ea doar surprinde mecanisme ale exprimării artistice, deceleaza trăirile induse de idei şi imagini artistice.
De multe ori am vrea să ştim şi de ce ne place un text, o poezie… Atunci devenim „critici literari”. Aproape toţi cititorii fac un fel de critică
literară cand încearca să înţeleagă ceea ce citesc… Filip a fost un fel de critic literar atunci cand i-a tălmăcit Scripturile famenului etiopian.
Nu trebuie să ne fie frică să spunem ce înţelegem – dacă inţelegem ceva – într-un text.

În ce priveşte atitunea din bisericile noastre faţă de poezie, trebuie spus că problema este foarte dureroasă. Am trăit ani de zile cu iluzia că este
nevoie de poezie în biserici… Trebuie să recunosc că am greşit. În biserici nu este nevoie de poezii, ci de predici. Daca ele iau şi forme rimate şi se folosesc mai des figurile de stil – indicate de homiletica!, sunt numite „poezii”. Dar nu sunt şi nici nu trebuie să fie mai mult decât predici.

Consider un mare deserviciu adus poeziei creştine românesti culegerea lui Mircea Ciobanu intitulată „Poeziile creştinilor români”. Acolo au fost evitate neîntâmplător nume mari ale poeziei adevărate. Chiar dacă multe astfel de texte se situează la graniţa dintre predică şi artă, ele au rămas reprezetative în special pentru exprimarea sentimentului religios, nestrăduindu-se prea mult să reprezinte şi poezia românească.

Ingrată poziţie, pentru un poet creştin român!
Situat între orientarea catre omilie pe de o parte, si liturghie de cealaltă,între nevoia de curăţie cu orice preţ, specific evanghelică, şi de senzaţional
cu orice preţ, specifică majorităţii, el trebuie sa fie chiar mai „senational” decât confratii neevanghelici, pentru a corespunde ţelului oricărei activităţi creştine: o bună mărturie.

Nu vreau să descurajez pe aceia care încearcă să-şi exprime trăirile generate de viaţa lângă Domnul Isus în formă deosebită, dimpotrivă, doresc să-i încurajez în a face acest lucru cât mai bine cu putinţă. De aceea am şi gândit acest cerc literar creştin. Orice mărturisitor al Numelui Domnului trebuie să fie conştient că marturia lui este mai puternică decât dovezile de orice fel ale celor care neagă puterea Sa.

Se pot spune multe lucruri, pot exista o sumedenie de opinii… Haideţi să le discutăm!
Încă o dată, îţi mulţumesc, T…! Ţie şi tuturor acelora interesaţi de o cât mai bună mărturie creştină în literatura românească.

Dumnezeu să vă inspire pe toţi!

Ionatan Piroşca


Problema rădăcinilor -1-

decembrie 2, 2007

Tot ce cred despre mine, e că sunt câteva lucruri la care mă pricep, şi o sumedenie de altele, la care nu mă pricep. O anumită pricepere specială, abilitatea de a mă juca între şi cu vorbe însă, da, mi-a fost dată. Nu vreau şi nu pot să ascund darul acesta. Care, înaintea Dătătorului, devine o mare răspundere.
Puterea de a evalua situaţiile, de a vedea just, o au mulţi. Mai puţin dorinta de schimba ceva. Mai ales când într-o stare veche de lucruri se află înfipte rădăcinile existenţei lor. A o dărâma, starea asta de lucruri,  înseamnă, pentru cei mai mulţi, a-şi anula propriile rădăcini. Dar numai cerul lui Dumnezeu nu se schimbă…

Din ce în ce mai des, în ultima vreme, mai ales în umbra aparent inofensivă a Internetului, se fac auzite voci care cer o schimbare. Voci care vin dinspre pocăiţi şi se adresează acestora. Nu substanţa existentei evanghelice îi deranjează, ci formele învechite, devenite anacronice.
Pe multe pagini web – şi capătă o amploare de neimaginat blogurile – sunt găzduite în mod programatic „esenţe” de modernism evanghelic.
Întotdeauna şi peste tot se duce o lupta surdă între vechi şi nou, iar regula e ca noul să învingă. Cum spuneam însă, şi el, la randul lui, va fi înlocuit cândva, dacă şi-a pus rădăcinile în lumea aceasta… Dacă nu şi le-a ancorat în cer. 


Cenaclul Pocăiţilor După Scriptură

octombrie 29, 2007

Şi i-am spus „Cuvinte la Schimb„…

Am vrut mereu să fie un cenaclu al pocăiţilor. Unde să se adune tinerii (şi nu numai) de un anume fel, cărora le place să scrie şi să comenteze litreratură. Nu ar fi problemă cu literatura, nu de ea mă împiedic eu. E vorba despre oameni. Am dorit şi doresc aici oameni ale căror inimă, limbaj, trăire întreagă, sunt dăruite lui Hristos. Nici măcar confesiunea de la care se revendică fiecare, nu mă interesează. Nu m-au deranjat şi nu mă deranjează afinităţile cu tot felul de învăţături şi idei, ale membrilor listei, până în momentul când s-a încercat ca acestea să devină programatice.

Ştiu ce îl poate preocupa pe un om cu chemare literară, fiind măcinat eu însumi de o astfel de chemare. A fost însă un moment când am făcut o alegere categorică: Îl vreau pe Dumnezeul Sripturii. Nici mai mult, nici mai puţin. Nu un Dumnezeu al părinţilor mei (a fost o vreme când m-am răzvrătit împotriva Lui) sau al altora, nu un Dumnezeu al lumii şi tradiţiei ei, nici unul mai specific al poeziei, ci un Dumnezu al Scripturii.
Am dorit şi doresc să fiu înconjurat de Dumnezeul acesta, atunci când nu am mai vrut să fiu singur. De El trăind şi scriind şi în prietenii mei.
Nu acuz pe nimeni, poate că nu înteleg eu bine ce şi cum gândesc alţii, dar un lucru îmi este foarte clar: am dorit ca lista noastră de literatură să fie stăpânită şi să lucreze în spirit evanghelic. Adică să fie un Cenaclu al Pocăiţilor După Scriptură care să schimbe între ei cuvinte despre Cuvântul care nu se schimbă. Asta vreau…