Înviere şi-alin

aprilie 21, 2009

Mă străjuie arborii Duhului Tău,
De-atâta pădure, mă-nchin…
Sunt din rădăcină de bine şi rău
Suită în fruntea Ta spin.

Şi lacrima nu mi-e destulă să ţes
O rază măcar, să o pun
Diademă fiinţei pe care-ai ales
Din mute meleaguri s-adun.

Învăţ nemurirea privind cum mureai,
Să fiu mă deprind, când nu sunt…
În falduri de aur drapat îs şi mai
Ca oricând depărtat de pământ.

Încet ca o boare cuvânt mi s-a dat
Prin oameni cu răni să colind
Poveşti de iubire şi de vindecat
Şi lămpi de zâmbire s-aprind.

Mă străjuie arborii Duhului Tău,
De-atâta pădure, mă-nchin…
Sunt din rădăcină de bine şi rău.
Mă fă de-nviere şi-alin.


Dumnezeu este Duh!

ianuarie 12, 2009

Jurnalul scrierii iubirii 04

E mai greu de priceput, pentru noi. Poate dacă înaintăm cu paşi mici… Duh infinit şi perfect, învăţăm noi, de parcă L-am putea învăţa. Măcar dacă ne-am putea închipui un duh perfect. Ca să nu mai vorbesc de infinit. Eu, cu măsură ştiută, limitată, la pantofi şi la pantaloni… Aşa o fi? Aşa trebuie să fie, dacă atâţia înţelepţi au spus-o. Infinit şi perfect… Poate mintea noastra cuprinde…?
Dar cu siguranţă că nu L-au putut vedea. Fiindcă prin definiţie un duh e ceva ce nu se vede. Nu poate fi perceput cu simţurile noastre. Putem vedea ce face, putem auzi ce spune, Îl putem primi în mintea şi în sentimentele noastre, putem stabili relaţii cu El, aşa cum stabilim cu orice altă persoană, numai că nu putem şti cum arată. Şi totuşi ni se spune că purtăm chipul Lui. Am tot căutat să văd ce spun înţelepţii despre asta. Şi i-am găsit întrebându-se. Aşa că am început să mă întreb şi eu.

Şi aşa am mai făcut un pas în aventura pe care v-o povestesc. În Scriptură ni se spune despre un Dumnezeu care vede, aude, face… şi că e Duh. Un duh care vede, aude, face. Seamănă cu ceva foarte cunoscut de mine. Şi eu văd, aud, fac. Nu-s oare după chipul Lui? Dar eu am ochi, am urechi, am mâini. O diferenţă ar fi că eu nu sunt duh. Ce numesc eu duhul meu e ceva ce pare a se descurca fără ochii şi urechile şi mâinile mele. Şi totuşi sunt alcătuit după chipul şi asemănarea acestui Duh. Diversele teorii despre cât şi cum a mai rămas, dacă e mai rămas ceva din chipul acesta, după căderea omului, despre distorsionarea lui sau despre incapacitatea omului căzut de a-i mai percepe prezenţa, atâta vreme cât nu am textul scripturii care să mă edifice, nu m-au convins.
Eu cred, pur şi simplu, că el este. Că ceva creat de Dumnezeul infinit, de existenţa Sa totală şi veşnică, nu poate să fie mai puţin decât e. Adică un chip şi o asemănare. Un cuţit e un cuţit. Nu poate deveni lingură sau pâine. Te poţi hrăni cu ajutorul lui şi poţi trăi. Dar altul te poate înjunghia cu ajutorul lui şi poţi muri. Asta s-a întâmplat, cred eu, cu „Chipul şi asemănarea”. A încăput pe mâna altuia. Cuţitul care am fost creat a intrat pe mâna unui criminal şi e acum o dovadă a crimei făptuite. Cum? Când? De ce? Vom mai vorbi.
Dar înţelepţii se întrebau… Şi m-am întrebat şi eu: dacă El vede, nu înseamnă nici că are, nici că n-are ochi. Înseamnă că vede. Că posedă funcţia vederii, deci… Dacă El face, nu înseamnă că are sau n-are mâini ca ale mele, ci că are puterea de a face. Ce ne aseamănă? Funcţiile. Deci El a transferat anumite principii de funcţionare de la Creator la creaţie? Şi apoi mi-a dat suflare de viaţă. Viaţa este principiul Său fundamental. Suportul vieţii Lui este viaţa Lui Însăşi. Domnul Dumnezeu mi-a dat Suflare din sufletul Său viu. Fluidul veşnic al Vieţii Sale a curs în forma de lut care eram, însufleţind-o. Suportul vieţii mele trupeşti este sângele. M-am gândit la semnificaţia jertfelor în Vechiul Testament şi la jertfa lui Abel, cea plăcută Domnului. La sângele vărsat al Domnului Isus, care poate mântui datorită proprietăţilor sale sfinte.
Şi nu mi-a fost greu să mă întreb mai departe. Eu am ochi fiindcă El vede? Am mâini, fiindcă El face? Am sângele fiindcă El e viu? Sunt eu până-n cele mai mici amănunte biologice, după chipul şi asemănarea Lui? Nu ştiu… Îi las pe înţelepţi să se pronunţe, când vor termina cu întrebările. Eu cred că nu voi termina niciodată. Dacă ştiţi mai multe despre asta, spuneţi-mi şi mie.
Poate înţeleg de ce atâta omenire iubită atât de mult trebuie să sufere… De ce remediile găsite şi folosite de-a lungul veacurilor împotriva suferinţelor de tot felul apar mereu ca arme cu două tăişuri. De ce dragostea devine ură, pacea devine război, o plantă inofensivă, vie şi frumoasă, devine otravă, viaţa devine moarte… Poate înţeleg…
Şi uite-aşa, din întrebare în întrebare, mă îndreptam către poarta cetăţii. Cetatea de Scaun. Ce voi găsi înăuntru, cum va fi traiul, cum e Împăratul?
Cartea a rămas deschisă acolo unde m-am oprit aseară. Cartea despre soare. Tăciunul aprins îmi arde gura. Nu pot să tac. Trebuie să ţip. Chirurgul şi-a ascuţit bisturiul, îmi spun. Ce de răniţi a adus istoria la porţile cetăţii!


E nevoie de jurnal?

ianuarie 6, 2009

Din colţul meu aproape cuminte, lumina se vede mutând obiecte, fenomene, fiinţe şi fapte. Şi oameni. Mai ales oameni. Iar ei nu pricep de ce văd umbrele zbenguindu-se. Nici măcar nu pot pricepe exact care e umbra lor, nu se deosebesc deloc unele de altele. Apoi, sătui de întrebările lor sau ale altora, nu se mai sinchisesc. Îşi caută mărimile pantofilor cu dimensiuni normale, cunoscute, de călătorit pe drumuri normale, cunoscute. Pe drumuri pe care poţi merge fără să te oboseşti prea mult, căutând să descifrezi ce scrie pe indicatoare. S-au obişnuit şi cu umbra. E un contur neclar ce nu se dezlipeşte. Las-o, nu-ţi mai bate capul cu ea. Oricum, n-o s-o ia singură înainte. De unde vine, ce fel de soare o face să fie, ce lume o ţine şi o hrăneşte, de parcă-s eu şi parcă nu-s, întrebări de om ţicnit.
Am luat în mână o carte. Cine nu a făcut aşa din plictiseală, din curiozitate, din interes sau de nevoie? Era cartea despre soare. Poate că nu vă interesează, dar pe mine m-a interesat. Mă săturasem să-mi car umbra aia ciudată, ca un cadavru mişcător al meu. Am citit şi am recitit, până umbra a început să se albească. Şi să-mi vorbească. Secrete fără sfârşit şi fără început, ca o galerie de valuri ale unui ocean. Pluteam şi nu-mi venea să cred. Şi citeam. Aşa a început totul. Nu mai contam eu, conta umbra. Adică umbra deveneam eu. Aşa se întâmplă când înveţi despre soare.
Na, că te-ai făcut şi cărturar! îmi spuneam. Ştiam şi vedeam foarte bine şi exact cine eram, sau cine fusesem. Numai că nu prea înţelegeam de unde şi cum. Bănuiam că soarele schimbase ceva în legătura mea cu umbra. E greu de spus. Nu fiindcă nu pot explica eu, ci fiindcă nu poţi scăpa de umbră, dacă nu eşti soare. Când am încercat să scriu toate astea, am văzut că mâinile mele nu mai erau necesare, chiar deveniseră un obstacol.
Se obişnuiseră să fie mâini de carne, iar acum trebuia de umbră. Ei, până la urmă o scot eu la capăt! Fiindcă scriam pentru ochi obişnuiţi, omeneşti, de carne. Nu-mi doream să mă citească cineva fără să priceapă. Era prea important. Şi nu prea mai aveam timp. Aveam veşnicie. Acum ştiu, mi-am spus. Voi scrie un jurnal al veşniciei. Şi l-am intitulat „Jurnalul scrierii iubirii”. E ceea ce citeşti tu acum. E o carte despre soare scrisă după o carte despre soare. Despre soarele de fiecare zi şi noapte şi veşnicie. Am scris-o eu pe măsură ce deveneam umbră.
Şi tot mi se pare că n-am răspuns la întrebarea din titlul fragmentului de mai sus. Că, adică, veşnicia ar avea nevoie de un jurnal. Nu are deja cartea despre soare? Păi, unii cred că nu-i clară, că prea lasă umbre… Că lumea de acolo e altfel decât mestecă ei pâinea şi că da, e frumoasă, dar cu literele prea largi. Ca pantofii ăia de te împiedică la mers. Iar mersul lor e unul normal. Nu vreau decât să le spun veşnicia pe numele meu, pe care ei mi l-au pus pe actul de identitate. Cică le-aş aparţine. Nu-i nimic, nu mă supăr. Chiar le-am aparţinut. Am şi fotografie, acolo. Cu desagă. Chestii ştiute: nevastă, copii, părinţi, rude, profesori şi adresa exactă. De la poartă încoace începea umbra. De la fiecare încolo, veşnicia. Nu se vedea în fotografia de pe actul de identitate. Trebuia jurnal. Şi l-am început. Oarecum şi mai ales la voia întâmplării. A întâmplării umbrei. Căci veşnicia o explică cel mai bine. O presupune şi o include. Iar în final o presus-pune…

Spuneam că multă vreme am scris poezie. Credeam cu adevărat că a scrie poezie este singurul mod de a mă regăsi în acea neînţeleasă ţară a nicăieriului şi niciodatei fiinţei. Unii spuneau că scriu bine, alţii spuneau că scriu prost, sau nu suficient de bine. Eu doar scriam aşa cum eram şi mi se părea extraordinar că ceea ce apărea pe hârtie eram şi nu eram eu. Mereu am avut impresia că scrie altcineva mai bun şi mai frumos şi mai adevărat decât mine. Trebuia doar să mă las în mâna acestui altcineva. Scăpam de o mare responsabilitate aşa, cel puţin înaintea mea. Nu puteam spune nimănui, vă daţi seama… Cine nu ar fi exclamat: „Ăsta e puţin nebun!”, sau nu m-ar fi privit cu ironica îngăduinţă „creştinească”, scoţând o bancnotă mototolită din străfundul buzunarului şi cumpărând o carte de poezii pe care n-o va citi niciodată.
De câtva timp nu mai scriu doar poezii. Am înţeles că voi muri şi că trebuie să mai fac unele lucruri. Îmi voi schimba poziţia în veşnicie, voi ieşi la liman. Voi trăi numai cu umbra. Ce fericire! Să trăiesc numai cu umbra… Adică va trăi ea în locul meu. Puteţi înţelege ce vreţi, pentru mine mai puţin contează. Contează tare pentru voi, aşa cum pentru mine e esenţial ce înţeleg eu, din toate astea. Nu mă sperie cuvintele şi îmi place să le fac să zboare. Să înoate, sau să se târască. De fapt sunt la capătul unor puteri pe care nu le-am preţuit cum se cuvenea, atunci când era timp. La capătul dinspre sfârşit al lor. Sau al timpului. Al timpului meu. Căci timpul unui om este chiar viaţa lui pământească. Şi în acelaşi (încă) timp, sunt la capătul altor puteri, la capătul dinspre început al puterilor veşniciei mele, undeva, la ieşirea din timp.

Şi am ocazia – cine n-ar profita? – să ţin jurnalul acesta. Desigur, cât încă mă mai pot număra pe mine însumi, cât mă mai pot cântări, socoti, rosti în cuvinte trecătoare, pentru o dâră eventuală care ar putea deveni jalon, stindard, pionierat. Vorbe omeneşti… Le-oi da oare de capăt? Singur, sigur nu.
Ar fi timpul, pentru rândurile astea să încerce să iasă din general. Ce vreau să spun, până la urmă, este ceva foarte specific. Ceva despre relaţii şi comunicare, despre condiţia omului, aşa cum am trăit-o eu, şi despre Dumnezeu, aşa cum mi s-a dat a-L pricepe.
Nu vreau să fac autobiografie, nu intenţionez să-mi scriu memoriile. Ar fi ca şi cum mi-aş însuşi ceva ce nu-mi aparţine. Nu. Nici analize docte, spuneam, nu sunt în stare sa fac. Sau pentru docţi… Mă gândesc la bisturiul unui chirurg extraordinar. E bun să deschidă trupuri şi să arate adâncurile lor, dar cel care vede structurile şi legăturile, care e capabil să numească normalul şi boala de acolo, să omoare sau să tămăduiască, e chirurgul. Nu bisturiul merită premiul Nobel, ci chirurgul. Meritele şi gloria îi aparţin.
De aici se cade să pornesc. Şi de aceea. Vă invit alături de mine, în caserola cu bisturie. Nu vreau să plec singur, nici n-aş avea cum. Odată ce aţi luat în mână cartea asta, v-aţi făcut părtaşii aventurii mele. Haideţi să ne unim tăişurile, chirurgul are nevoie de noi!


Ridicându-mă, Domnul!

octombrie 30, 2008

Floarea niciodată nu va povesti cât pământ
Încape în suferinţa petalelor ei…
Culorile-i cum fac deznodământ
De flacără pierdută pe alei.

Nici eu, când Duhul Tău mă întretaie,
Nu-mi mai pot arăta amarul, oricât ar fi,
Fiindcă aşa ştie din mine Harul
A se rosti.

Poate alerg dintr-un capăt în altul
Al unei fiinţe îndelung căzătoare,
Ca un fulg de păpădie ce vine din ‘naltul
Petec de soare,

Poate că vrerile mele sunt ca merele coapte:
Cad mereu la pământ, dacă se scutură pomul…
Dar numai aşa să mă guste El poate
Ridicându-mă, Domnul!


Cele dintâi roade

septembrie 23, 2008

Cele dintâi roade ale Duhului sunt paşii făcuţi de noi către împlinirea rostului ce ni s-a dat la crearea firii, la nivelul persoanei noastre interioare. La nivelul duhului nostru. Dar trupul acesta, cel care e moştenit de la Adam, va trebui să fie distrus, fiindca şi-a asumat ratarea. Înlocuit. Răscumpărat. Abia atunci ne vom putea identifica deplin în Cuvânt ca rostire vie a lui Dumnezeu. Aceasta este „…nădejdea vieţii veşnice, făgăduite mai înainte de veşnicii de Dumnezeu, care nu poate să mintă…”

Se va întâmpla. Cum spune Domnul Isus: „…vor fi ca îngerii lui Dumnezeu în ceruri”. Adica vom avea trupuri duhovniceşti, completând valoarea iniţială dată omului: aceea de fiinţe create să-L slăvească şi să-L adore pe El, cu mult mai presus de îngeri, care nu cunosc Harul. Motivele omului ceresc de a-L iubi pe Dumnezeu vor face din Biserica Domnului Mireasa lui Hristos. Adică vom întregi existenţa Logosului, împlinindu-L şi conferindu-I sens, deoarece vom fi rodul Său. Aşa cum un bărbat nu „rodeşte” singur, are nevoie de o soţie, aşa Domnul are nevoie de mântuiţii Lui, ca să capete sens crearea omului şi rostirea lui Dumnezeu să nu fie zadarnică. De fapt chiar acesta era planul din veşnicii al lui Dumnezeu: rostirea de Sine într-un Cuvânt deplin, total, „plin de Duh şi de Adevăr”.


Impresii poetice

noiembrie 2, 2007

Afară a ieşit soarele. În cameră se simte ecoul lui. E ora prânzului şi aştept să mă cheme la masă. Aşa Te chema şi pe Tine mama Ta? Te încălzea acelaşi soare, deşi ştiai că vei muri? Ce pot să înţeleg din toate astea? Sau e suficient să simt…?

***
deodată soarele m-a lovit ca un ecou al luminii
deodată ziua era ca mama când mă cheamă la prânz
deodată s-a micşorat mărăcinele din talpă
şi rana din priviri s-a vindecat

acum văd altfel ridul de după colţul blocului
zdrăngăne ca un tril de privighetoare ascuţirea
sabiei Duhului nimeni nu e foarte interesat de traiectoria Lui
eu mănânc învelişul invizibil al binecuvântărilor
cu toţi dinţii

şi mă întrebi de ce nu am carii
mă întrebi de ce nu postesc