Spaţiu de Crăciun

decembrie 13, 2008

De vânt scornite clopote şuvoi
Cu îngeri veseli casa o încarcă.
Străine gheţuri inima mi-o-ncearcă
Dar nu sunt drumuri către înapoi.

Din frângeri timpul scâncete păstra
Medaliind în plopi înverşunarea
De-a se numi înalt cu deşertarea
De clipă şi de inima din ea.

Numa-n coclauri ca de vremi de nea,
Numa-n utrenii de ecou clintit
Îşi pleacă zarea cântec clocotit
La focul sacru dintr-o sacră stea.

Aşa e-n spaţiul naşterii mereu
Când Cel care Se naşte e Mesia:
Îngână universul poezia
Pe care-a scris-o Însuşi Dumnezeu!


Crăciunul – îl ai sau îl eşti?

decembrie 10, 2008

Nu e greu să avem câte ceva. În general, cam aici se cantonează existenţa omului. Să aibă avere, bani, să aibă glorie, să aibă, să aibă, să aibă… Îl vezi strângând toată viaţa şi îngrăşându-şi urmaşii, care urmaşi tot cum au venit pleca-vor.

E mare deosebire între a avea şi a fi. Una este să ai copii şi cu totul altceva e să fii copil. Aşa e şi cu Crăciunul: una este să ai o sărbătoare căreia să-i spui Crăciun şi alta, să fii sărbătoarea Crăciunului. Vorbim despre ieslea în care S-a născut Isus şi despre nevoia de a Se naşte în inimile noastre. Dar pot aceste inimi să fie iesle?

Sau doar avem o zi de iarnă în care îngrămădim paiele mucede ale unei bucurii ieftine, egală cu locul rămas liber după un „post” cât o cură de slăbire, ca să ne putem lăuda apoi că „am avut un Crăciun anul ăsta…!” Asta dacă ne revenim din beţie şi îmbuibări.

Ca să fii sărbătoarea Crăciunului, trebuie să uiţi să o ai. Trebuie să te trăiască deplin şi curat, cum trăieşte raza de lumină reflectată de globul albastru de pe un ram al pomului de Crăciun. Trbuie să poţi vedea ce vedeau păstorii din câmp, să poţi cânta ce cântau îngerii din ceruri. Atunci se va fi adevărata „pace pe pământ”!


Crăciunul – umbre şi lumini

decembrie 8, 2008

Ştim şi nu ştim, trecem prin taină ca prin toate celelalte vise ale noastre şi am vrea să fie aşa, de parcă n-ar fi… Dar Crăciunul nu este un vis al nostru. Crăciunul este un vis al lui Dumnezeu. Degeaba încercăm să-i dăm culori de confetti şi arome de cozonac, că bucuria niciodată nu i-o vom putea înlocui… Doar dacă am fi îngeri şi am cânta ca ei!

Colorăm linişti cu ce avem la îndemână şi le numim sărbători, ne înglodăm în plăceri de doi bani şi le numim fericire… Când adevăratul Crăciun era un amestec astral de umbre umane şi lumini  duhovniceşti,  ignatul e doar un stigmat: ţipătul cărnii hăituind (hăităind?) dimineţile de decembrie…


Crăciunul: punct sau virgulă?

decembrie 5, 2008

În momentul ei crucial, istoria devine veşnicie.

La naşterea Mântuitorului – întâlnire nebănuită între cer şi pământ, într-un sat umil – locuire de înlocuire a morţii cu viaţa, Dumnezeu Îşi pune, cu dreptate şi dragoste, punct şi virgilă în fraza Creaţiei. Fiul Său, Taină cu două tăişuri, urcuşul şi coborâşul condiţiei umane înaintea Celor Dumnezeieşti, Îţi revarsă calde priviri purificatoare prin grajdurile vieţilor noastre.

Nu vede El mizeria, oare? Mirosul specific de lut încins şi boii, măgarii, oile sau caprele? Nu ştie de cruce şi cuie? Depinde numai de noi!

Îngerii cântă împreună cu întreaga oaste cerească, toată firea exultă, magii sorb din priviri o stea prevestitoare de Împărat, urmând-o din zări cardinale până la Betleem…

„Slavă lui Dumnezeu în locurile preaînalte şi pace pe pământ între oamenii plăcuţi Lui…?” Minte Biblia? Mint îngerii…?Chiar dacă mii de războaie măcinatu-şi-au ororile, chiar dacă vara şi iarna n-au încetat niciodată, Dumnezeu îşi pusese punctul şi virgula… Omenirea întreagă, balansându-şi ţâţânile, trebuia acum să aleagă. Să aleagă un prunc!

„Un Prunc pentru fiecare!” şopteşte de atunci Dumnezeu. „Dreptate, sfinţenie, dragoste… Alegeţi! El este Taina, voi sunteţi tainiţele… Staulele… Pruncul este pentru fiecare…” Se pare că nu aud prea mulţi vorbirea inimii Sale, ruperea ei nu impresionează pe mulţi. Prea seamănă, prea seamănă cu noi! „Făcându-se asemeni nouă…”

Citind fraza lui Dumnezeu, de Crăciun unii aleg punctul. Pentru aceştia nu mai urmează nimic. Păcatul rămâne păcat, moartea rămâne moarte, iadul, iad, chiar dacă n-o cred. Dar mai este virgula, cititul mai departe cu inima staul, frângere şi înviere. Dezmierdare de Prunc spre galactice răsCRUCI. Dreptate, sfinţenie, iubire…

Pieire sau iertare. Un Prunc pentru fiecare: punct sau virgulă?


Crăciunul – sunet de Maestru

decembrie 4, 2008

Aţi văzut filmul August Rush? Cu Freddie Highmore, Keri Russel şi Jonathan Rhys Meyers în rolurile principale şi cu o coloană sonoră superbă semnată de Hans Zimmer şi Mark Mancina şi regizat de Kirsten Sheridan, film apărut în noiembrie 2007?

La un moment dat asistăm efectiv la naşterea… unei chitări! Ceva prăfuit, mort, insensibil, se naşte deodată sub mâini de maestru în sunete, sunete înălţătoare şi clare…

Oare nu aşa se întâmplă când Se naşte în lume Isus? Poate fi ceva mai asemănător cu întruparea ca transformarea în „materie sensibilă” a fluidului ceresc care e talentul omului, a Duhului de la Dumnezeu? Aşa cum talentul muzical al cuiva se face muzică ce poate fi auzită, tot aşa Dumnezeu Însuşi S-a putut face om… Şi dacă talentul făcut sunet înseamnă o aşa de mare bucurie, cum să nu cânte îngerii, când Se bucură Însuşi Dumnezeu?


Crăciunu-I sfânt, încet, la tine-n gânduri!

decembrie 2, 2008

Cu brazi, beteală-mpodobim minciuna,
îi punem vieţii verzi ghirlande verzi:
între atâtea stele nu-i nici una
în care-aşa ca magii, tu să crezi?

Pe cerul tău nu-i boltă de serviciu
în noaptea sfântă să-ţi aminte vestea?
Nu-i un cârcel de cosmos, nu-i capriciu:
e semnul care-ţi spune iar povestea.

Topită-n mintea ta ca o fondantă,
lumina clară n-a lăsat nimic?
Vreun fulg de nea prin care- vie fantă-
tu Bethleem să vezi, măcar un pic?

Eşti osul ros de vreme la răspântii
şi îngropat în pulberi de strămoşi,
de nu-nţelegi că altfel pe pământ îi
de când deschise Pruncul ochi frumoşi?

Se oglindeşte-n ei durerea lumii,
suprema-nvrednicire să o poarte…
Dar ochiul tău, proptit în pumni, ca-n fum îi:
Crăciunu-ţi, doar prilej e de păcate?

Ocazie să-ţi surpi cu tot cu ceţuri
mormanii munţi şi văile noroaie
împodobind ghirlandele verdeţuri
cu ale prăbuşirilor şiroaie?

Priveşte-o clipă ceru-n noaptea rece,
mulţimile de îngeri rânduri-rânduri,
priveşte Pruncul care-n joacă-Şi trece
Crăciunu-I sfânt, încet, la tine-n gânduri.


Aur, smirnă şi tămâie

decembrie 1, 2008

Dintre corturi, strânşi în frâie de tăceri primordiale,
văd cu inimi ireale, aur, smirnă şi tămâie.
Văd pojghiţa îndoielii dintre ceruri cum se crapă-n
albe fante să încapă stea suită poleielii
de vedere omenească, de-nţeles trezit cu zorii:
cer dedându-se candorii, când Lumina stă să nască.

În nisipuri vrajă nouă din vecii se oglindeşte,
oaza visului stropeşte fulgii însetaţi de rouă
şi desenele celeste spun istorii despre-o Cale
trasă-n ani de-o stea agale, printre veşnicii şi peste,
rimă-n dânşii să rămâie au poeţii magi, străinii,
Pentru – Acel Poem ce-n spini îi – aur, smirnă şi tămâie.

Şi-i o cale de-nstelare izgonind din drum blestemul.
Dacă-n cer e scris Poemul, trebuie citit călare –
până-n adâncimea lumii ăstei plină de durere –
pe cămile – şi se cere să pluteşti deasupra humii.
Nu pot vânturile nopţii să le sfarme poezia
şi credinţa că Mesia împăratu – S – a – n pământuri.

Magii dunele cu lampa aladină le alungă
steaua cerului s-ajungă, lumii să-i priceapă crampa
unei naşteri sacerdote, unei libertăţi umile…
Magii fac din neguri zile cu-ale lor preascumpe dote
ce s-or transforma în cuie, vina lumii s-o alunge –
ale lor prinoase-n punge: aur, smirnă şi tămâie.

Va fi darul nostru, Doamne, închinare, slavă Ţie?
Sau doar spini, durere vie şi cu cruce-n spate, goane?
E frumos, e blând noianul, curg zăpezile pe brâie –
aur, smirnă şi tămâie – mai avem pentru la anul?
Ce-ar fi dacă magi de rugă ne vor dărui pe noi?
Tu, Născutule, ne voi? Sau priveşti, plângând, pe lângă?

Ionatan Piroşca (din volumul “Tabla înmulţirii cu cerul”)


Crăciunul inimii

noiembrie 27, 2008

Nu e departe, în timp, Crăciunul. Dimensiunea lui veşnică, însă, îl aduce în inima noastră, sau Îl lasă de tot afară, în funcţie de mărimea ei, a inimii… Răspunsul la întrebarea “Este inima mea o inimă veşnică, nu de carne, sau mai rău, de piatră?” va arăta cât de departe e Crăciunul de fiecare dintre noi.

Păi de unde până unde, o inimă veşnică? Că doar oameni suntem, oameni ne-am născut şi tot oameni vom muri! Inima, ca şi ochii şi mâinile, e trecătoare, piere de nu mai ştii, cu bătăile ei cu tot…

Nu, nu e chiar aşa. Ne spunem creştini, creştini ca indivizi, ca neam, ca tradiţii şi cultură, dar inima Crăciunului e departe de inima noastră, cea plină de duhul nostru  nedesăvârşit, pervertit, rău şi murdar. Vorbesc de centrul vieţii noastre, îndeobşte numit “inima”… Spunem “te iubesc din toată inima”, sau “îmi doresc din toată inima” şi ne imaginăm o sursă mai mult sau mai puţin ocultă de energie sufletească, situată într-un centru vital. Despre acest centru vital vorbeşte Scriptura când zice că “Domnul se uită la inimă”. Aici e locul Crăciunului. Care e cu atât mai împlinit şi mai frumos, cu cât e inima aceasta mai dedicată Pruncului, mai încărcată cu ghirlandele laudelor noastre şi cu lumânărelele închinării noastre…