Rolul scriitorului şi al scriiturii lui

ianuarie 19, 2009

Este adevărat că ne confruntăm, ca de obicei, cu începuturi slabe, dar venind împreună întru limba română, scriitori şi cititori, fiecare cu bagajele lui mai mult sau mai puţin bogate, Domnul va lucra.

Emiteam, mai deunăzi, câteva considerente privind o anumită poziţie ingrată a scriitorului român cu convingeri evanghelice, care este confruntat, de o parte, cu o mai mult sau mai puţin observabilă ignorare (dacă nu chiar împotrivire) din partea majorităţii ortodoxe din România, iar de cealaltă, cu o anumită suficienţă culturală în propriul mediu evanghelic, care, la drept vorbind, acceptă greu alte elite decât cele de la amvon care, aproape întotdeauna, nu sunt cei mai buni critici literari… Aceasta poziţie mi-a adus multe prejudicii de-a lungul timpului. Care ar fi soluţia problemei enunţate mai sus? Unde ar putea fi pus rolul literaturii beletristice în lucrarea unei biserici? Este nevoie de aşa ceva?

Dacă membrii şi liderii bisericilor se mulţumesc şi sunt zidiţi sufleteşte din Scriptură – şi aşa trebuie să fie! – şi din aportul obişnuitelor „predicuţe cu rimă”, ce rost are un poet sau prozator care mai apelează şi la o manieră originală şi modernă de a scrie? De ce l-a lăsat Domnul să fie şi să fie aşa? Adică altfel…?
Cred că ar fi de dorit să accentuăm nu atât pe rolul scriitorului teolog, cât pe acela al scriitorului artist… Cei mai mulţi lideri sunt de acord că, dacă există talentul, condeiul trebuie folosit. Că este o datorie de la Domnul pentru fiecare dintre noi să nu îngropăm
talantul primit, ci să-l cizelăm şi să-l punem în negoţ, astfel ca el să aducă profit pentru Împărăţia Domnului. Dar, în mod specific, în ce ar consta acest  „profit”?
Este un poet, de exemplu, sau un scriitor de povestiri creştine, sau un eseist, mai mult „un obiect de decor” pentru lucrarea Domnului, care are doar rolul de „a face atmosfera” dinaintea predicilor şi de a satisface câteva – puţine! – pretenţii literare, sau trebuie să-şi asume şi el, scriitorul artist, vreun rol activ de propovăduire şi formare?
Viziunea multora asupra situaţiei culturale evanghelice impune acordarea celei mai mari atenţii, dar pentru un obişnuit scrijelitor de litere ca mine şi ca alţii, care nu am pătruns prea mult dincolo de cuvinte şi de semnificaţiile lor, mecanismele marii istorii înseamnă cam ce înseamnă moara pentru o rotiţă din interior… Ştim că merge sau nu merge, simţim ce ne doare sau ce tresaltă de bucurie în noi, uneori, poate că ştim şi ce ne doare sau ne
încântă… Şi încercăm să exprimăm aceste experienţe astfel ca rezonanţa tânguirii sau bucuriei să ajungă cât mai departe. Cât de departe, asta cred că ne pot spune cititorii…
Se poate ca lucrarea unui astfel de „făcător de bine” într-ale frumosului
grai să atingă lumea cu harul Domnului, astfel ca şi el să poată fi considerat un lucrător în via Sa?
Marii teologi au lăsat o zestre de progres real şi benefic umanităţii, nimeni nu poate nega rolul lor în propăşirea Evangheliei şi a principiilor Ei, dar ce ne facem cu scriitorii mai puţin teologi, dar la fel de umblători cu Dumnezeu, de experimentaţi în relaţia cu El? Au ei vreun cuvânt de spus în biserică şi în afară?
Subscriu din toată inima acelor observaţii care surprind faptul că  în mediul ortodox, se observă cu ochiul liber că nu a trecut  pe acolo reforma, cu provocarea evanghelicilor… A sosit vremea aceea, cred lucrul acesta cu toată fiinţa!

Un prieten îmi spunea:  „Consider că trebuie să scriem şi noi, evanghelicii… Mântuitorul a ales doar ucenici. Scriitorii sau făcut ei înşişi după cum au simţit chemarea. Toată teologia de care noi depindem în propovăduire ne este dezvoltată de un scriitor/teolog, Apostolul Pavel. Ce ar fi rămas din propovăduirea lui, dacă nu ar fi scris? Sau ce am fi ştiut astăzi din teologia pastorală a lui Iacov, dacă nu ar fi scris epistola sa? Ce am fi ştiut despre crezul lui Petru, care, o vreme, iubise mai mult fiinţele marine decât pe cele terestre? Ştim ce stim pentru că s-a scris…”
Aici accentuez cu o observaţie personală: consider scrisoarea lui Iuda un exemplu despre scrisul cuiva care, dacă n-ar fi fost chemat la o lucrare de învăţător, ar fi fost poet. Bogăţia imaginativă în folosirea limbajului, conexiunile celei mai elevate viziuni creştine
aplicate unor situaţii foarte concrete într-o explozie de imagini poetice, îl recomandă. Redau doar un citat:
„Aceştia, dimpotrivă, batjocoresc ce nu cunosc
şi se pierd singuri în ceea ce ştiu din fire,
ca dobitoacele fără minte.
Vai de ei! Căci au urmat pe calea lui Cain!
S-au aruncat în rătăcirea lui Balaam,
din dorinţa de câştig!
Au pierit într-o răscoală ca a lui Core!
Sunt nişte stânci ascunse
la mesele voastre de dragoste,
unde se ospătează fără ruşine
împreună cu voi,
şi se îndoapă de-a binelea;
nişte nori fără apă,
mânaţi încoace şi încolo de vânturi,
nişte pomi tomnatici fără rod,
de două ori morţi,
dezrădăcinaţi;
nişte valuri înfuriate ale mării,
care îşi spumegă ruşinile lor,
nişte stele rătăcitoare,
cărora le este păstrată
negura întunericului
pentru vecie.”
(Iuda 1:10-13)

Mai spunea prietenul meu: „Nu trebuie să aşteptăm să avem un post la amvon sau să îmbrăcăm sutana, ca să putem scrie. Nu trebuie sa acceptăm ideea că numai aparţinând bisericii tradiţionale, ne putem aduce contribuţia în scris la îmbunarea şi încunoştiinţarea semenilor asupra unor adevăruri care nu sunt puse pe înţelesul comun şi nu sunt tipărite. Înţeleg aceasta (pentru. cei care sunt chemaţi la aşa ceva) ca o datorie faţă de generaţia noastră şi faţă de cele viitoare. Mai sunt multe învăţături în cămările Domnului, care aşteaptă să vadă lumina tiparului. Să mergem spre ele.”
Sunt perfect de acord. Ceea ce aş vrea să căutam împreună, noi, cei care scriem, este exact acea cale de a face auzite vocile noastre literare în acest context indiferent, dacă nu ostil, al unei culturi adăpată de o religie tradiţională, neaparţinând ei. Şi nu mă refer la literatura teologică, ci la cea artistică.
Poezia creştină evanghelică este ignorată. Să fie numai din motive financiare născute din simpla observaţie că nu sunt mulţi cei care vor cumpăra aşa ceva?
Oare…? Vom trăi şi vom vedea…


Un drum…

ianuarie 3, 2009

Un drum ca o alunecare de lebădă pe apa unui lac cristalin, sau adâncimea unei dimineţi răsfrântă într-o inimă strălucind de iubire, sunt cam greu de pipăit şi de analizat, când le constaţi la alţii… Eu şi tu înţelegem chiar şi ce ni se dă nouă a trăi, trunchiat, fără multe nuanţe… Apoi, în iureşul zilelor asediate de atâtea şi atâtea întâmplări, cine mai are timp de analize, sinteze, introspecţii, sondări psihologice? Cu atât mai mult cu cât ele ni se propun de multe ori din exterior, vin dinspre ceilalţi, cerându-ne  eforturi în plus… Creştinii nu sunt extratereştri, chiar dacă ei „nu mai sunt din lume”. Chiar dacă firea lor, omenească până la un moment dat, a fost substanţial înlocuită cu altceva. Când spun „substanţial”, nu mă refer la cantitate, ci la calitate.

Literatura creştină trebuie să întrunească aceste caracteristici. Trebuie să aibă deschiderea pe care a arătat-o Domnul Isus faţă de oameni şi problemele lor, în toată complexitatea şi gravitatea acestora, fără să neglijeze faptul că El e soluţia pentru orice situaţie, să fie în stare să surprindă evoluţia sufletului omenesc, ţinând cont de felul de „gravitaţie” căruia îi este supus. Fiindcă, în ultimă instanţă, „legea duhului de viaţă” şi „legea păcatului şi a morţii”, în permanentă şi acerbă confruntare, creionează coordonatele de manifestare a oricărei personalităţi omeneşti. Literatura creştină va aborda pe om şi realitatea în cele mai intime şi mai adevărate aspecte ale lor, fără complexe, fără excese „umaniste” care să-l înalţe mai mult decât îi e condiţia, sau „nihiliste”, care să-l condamne definitiv şi irevocabil, fără prejudecăţi. Ea va porni nu de la experienţa omenească şi spre o lume iluzorie, ci de la o realitate nouă şi autentica a lui Hristos cel viu, către lumea prea adâncă în complexitatea ei, ca să fie corect înţeleasă altfel decât prin divin.

Când spun „literatură creştină” nu mă refer strict la lucrări teologice sau devoţionale, care sunt doar genuri de adresare, de îndreptare spre oameni a unui mesaj şi a unei experienţe. Mă refer la ceea ce se înţelege îndeobşte prin „literatură”: acea activitate de transpunere artistică a unor observaţii asupra vieţii şi realităţii prin cuvinte mai mult sau mai puţin meşteşugite, conform unor standarde stabilite convenţional de domeniul cunoaşterii estetice. Daca valoarea duhovnicească a unor producţii „literare” stabileşte, înaintea lui Dumnezeu, calitatea trăirii fundamentale, cea care a generat scrierea respectiva, aceasta nu îi conferă obligatoriu şi calitatea de scriere literară bună. Pentru că aici mai intervine un criteriu de apreciere: cel conferit de Însuşi Dumnezeu omului şi de care chiar şi El ţine cont, altfel nu l-ar fi delegat pe Adam să dea nume vietăţilor create: simţul discernământului estetic, al aprecierii imaginative, al unei intuiţii consonante cu imaginaţia creatoare divină.

Oamenii au stabilit jaloane pentru frumos. Chiar dacă acestea se modelează după epoca istorică, după caracteristicile ei morale, religioase, etc, cum spune românul, „ce-i frumos, şi lui Dumnezeu îi place!”, e adăvărat. Aceasta nu în sensul condamnabil al justificării gusturilor pervertite de păcat, ci în acela al existenţei unor standarde profunde, imuabile, ale frumosului, de care nu se poate face abstracţie.

Orice loc de adresare către un public cititor poate fi o tribună a Domnului, aşa că-mi scot încălţămintea, ca Moise lângă rugul care nu se mistuia, şi mă apropii… Vorbirea nu îmi e uşoară, poate, dar mulţi alţii ne vor ajuta… Unii dintre cititorii acestor rânduri scriu, sau doresc să scrie literatură creştină. Dacă sunteţi de acord cu cele expuse aici, haideţi la treabă!


Era nevoie de nou…

februarie 11, 2008

clas1.jpg

 Mesaj postat pe ClaS la data de 18 iunie 2001

Dragii mei, vă mulţumesc tuturor pentru interesul şi preocuparea dovedite faţă de cultura evanghelică şi Îl slăvesc pe Domnul de bucurie(…)

În armia Domnului sunt purtători de tot felul de drapele, contează doar că suntem o singură armată care mărşăluieşte spre cer. Să nu lăsăm culorile drapelelor să ne ia ochii: în frunte este Conducătorul, iar împotriva noastră este cel rău. Nici o confruntare nu e lipsită de primejdii, mai ales cele de la nivelul minţii. Nu ca aş fi constatat aşa ceva aici, dar vreau să fim conştienţi că şi progresul este un instrument al duhonicescului, un drapel al Domnului, că El este Cel care ne dă „voinţa” , dar tot de la El vine şi „înfăptuirea”. Că lupta pe care o avem de dat este deja câştigată! Cultura evanghelică va atinge (sau va rămane la) standardele necesare îndeplinirii scopului Împărăţiei, aşa cum va voi Domnul. Nu uit un cuvânt: „Tot ce găseşte mâna ta de făcut, fă cu toată puterea ta.”

Da, şi eu şi fratele P. (un versificator din X n. n.) suntem la acelaşi nivel înaintea lui Dumnezeu dacă şi numai dacă facem „cu toata puterea” ceea ce găsesc mâinile noastre de făcut. Din punctul ăsta de vedere s-ar putea ca eu să fiu mai jos decât el, chiar dacă scriu mai bine! Aviz tuturor!

Nu sunt de acord cu afirmaţia că am exclude unele subiecte. Doar unele moduri de abordare a lor. Cred că ceea ce am adus până acum şi vom aduce aici, exemplifică.

Dar, cum bine zici, L., e nevoie de nou. E nevoie de nou pentru cei care caută pe Dumnezeu acolo unde străluceşte noul. Nu sunt mulţi aceştia. Din

nefericire pentru noi, M. are dreptate. Dacă pentru cei mai mulţi, poetul dăruit este fratele P. şi nu eu sau tu, pentru alţii poezia este altceva decât scriu cei ca persoana amintită. De aceea am iniţiat această listă: pentru promovarea unei schimbări. Eu cred că e nevoie de ea şi vă mulţumesc acelora care mi-aţi venit alături. Poate că odată vor accepta noul şi ceilalţi. Probabil că atunci când el se va încetăţeni ca normal… Să nu uităm însă că noul tot din ce e vechi apare!

Şi dacă vechiul e încă actual, mai avem de lucru(….)


Problema rădăcinilor -3-

decembrie 3, 2007

Cred că e bine să căutăm rădăcinile. „După faptele lor îi veţi cunoaşte”. După faptele culturale le vom cunoaşte cultura. După atmosfera culturală din biserică ştim care e nivelul de cultură al liderului.

Lucrând cu grupul de discuţii despre literatura creştină, am fost uimit să constat că sunt străini mai motivaţi să ajute la emanciparea culturii evanghelice româneşti, decât pastorii români, care ori n-au bani, ori au lucruri mai importante de făcut cu ei (a se vedea categoriile enunţate deja). E simplu: unii nu pot accepta să investească în lucruri pe care nu le pot controla, evalua, asuma. Îţi trebuie credinţă pentru asta. Îţi trebuie rădăcini în cer.

M-am legat de pastori, pentru că de acolo cred eu că vine problema. „Oile” pasc ce li se oferă. Dacă nu înţeleg azi, vor înţelege mâine. Dacă nu înţeleg ei, vor înţelege copiii lor… Dar un „om al lui Dumnezeu” va şti întotdeauna care e limba lui Dumnezeu. Problema e că toţi îşi spun asa, dar mulţi îşi ţin rădăcinile în făbricuţe personale şi finanţări externe. Şi (încă) le merge!

Pocăitii şi… care cultură? Că tare-i bine să plutească înţelesul termenului ăstuia undeva unde să nu ajungă nimeni… În fond, chiar se întrevede o incompatibilitate (cu totul artificial creată) între a fi pocăit şi a fi preocupat de cultură. Aşa cum fiinţa lui Dumnezeu părea că e incompatibilă cu existenţa umană plină de păcat, până la întruparea Sa. Pocăitul sincer şi adevărat va face cultura sinceră şi adevărată. Va face arta pe care Dumnnezeu o va putea folosi. Numai să ne fie rădăcinile în El.

Aici cred eu ca este problema.


Problema rădăcinilor -2-

decembrie 3, 2007

Dupa ’89 în unele biserici evanghelice din România a început să se simtă mucegaiul. Igrasia culturală era la un nivel periculos de ridicat. S-a simţit imediat cum s-au deschis uşile bisericilor. Şi asa cum valul de aer curat pătrunde în mod treptat într-o incintă, la amvoane a ajuns târziu, dacă a ajuns. Întâi s-a simţit la nivelul rândurilor din spate şi pe la balcoane, pe unde se înghesuie tinerii şi nou veniţii. Şi smeriţii. Cei care nu caută locurile dintâi în sinagogi. Adică aceia care, cel mai adesea, ar avea un cuvânt greu de spus spre bunul mers al bisericilor.

Liderii s-au polarizat: unii încearcă să se adapteze, îmbrăţişând în mare parte noua deschidere culturală. Aceştia sunt cei mai puţini, sunt tineri, sunt inteligenţi, şcoliţi şi sinceri, n-au avut de a face cu securitatea şi presiunile ei, acuză uşor şi se pocăiesc la fel de uşor. Altii au încercat şi încearcă să deturneze în interesul lor noua stare de lucruri, intrând în politică sau în afaceri, ori „parteneriind” mai ales cu americanii. Alţii, neputându-se adapta, datorita diferitelor limite, de cele mai multe ori nerecunoscute şi neasumate, luptă cu disperare pentru a-şi păstra statutul de mici dictatori locali luminaţi şi vizionari. Pentru aceştia e mult mai important să construiască biserici imense şi costisitoare, de o violenta şi de cele mai multe ori inutilă ostentaţie, decât să editeze o revistă creştină, sau să sprijine o manifestare culturală care să nu le expună importantul nume. Tot felul de oameni le fac tot felul de rugăciuni prin pieţe, si tare le place. De ce să se schimbe locul rădăcinilor lor?

Nu mai vorbesc de „Ne(e)ro”-ii plini de „talente” şi mai ales de bani, care nu scapă niciodată ocazia să-şi promoveze cărţile (penibile), întotdeauna cand predică în locuri noi. Oare de ce nu spun unor astfel de lansări mascate altfel decât „serviciu divin”? Fiindcă toţi cei amintiti mai sus pretind că vorbesc în Numele Domnului, că fac voia Domnului… Pe cine să credem?


Problema rădăcinilor -1-

decembrie 2, 2007

Tot ce cred despre mine, e că sunt câteva lucruri la care mă pricep, şi o sumedenie de altele, la care nu mă pricep. O anumită pricepere specială, abilitatea de a mă juca între şi cu vorbe însă, da, mi-a fost dată. Nu vreau şi nu pot să ascund darul acesta. Care, înaintea Dătătorului, devine o mare răspundere.
Puterea de a evalua situaţiile, de a vedea just, o au mulţi. Mai puţin dorinta de schimba ceva. Mai ales când într-o stare veche de lucruri se află înfipte rădăcinile existenţei lor. A o dărâma, starea asta de lucruri,  înseamnă, pentru cei mai mulţi, a-şi anula propriile rădăcini. Dar numai cerul lui Dumnezeu nu se schimbă…

Din ce în ce mai des, în ultima vreme, mai ales în umbra aparent inofensivă a Internetului, se fac auzite voci care cer o schimbare. Voci care vin dinspre pocăiţi şi se adresează acestora. Nu substanţa existentei evanghelice îi deranjează, ci formele învechite, devenite anacronice.
Pe multe pagini web – şi capătă o amploare de neimaginat blogurile – sunt găzduite în mod programatic „esenţe” de modernism evanghelic.
Întotdeauna şi peste tot se duce o lupta surdă între vechi şi nou, iar regula e ca noul să învingă. Cum spuneam însă, şi el, la randul lui, va fi înlocuit cândva, dacă şi-a pus rădăcinile în lumea aceasta… Dacă nu şi le-a ancorat în cer. 


Există misonarismul artistic creştin?

iulie 30, 2007

De unde să o luăm şi unde să o punem ? Are vreun loc al ei arta, în ecuaţia pe care Dumnezeu o scrie pe (şi cu) ceea ce numim realitate şi care, neschimbată de mii de ani în esenţa ei, a fost, este şi rămâne câmpul de înfruntare între bine şi rau, între urât şi frumos, între adevăr şi minciună? Noi înşine, unde ne situăm relativ la această problemă, şi cum?
Văd totul cu ochiul unui biet poet. Nu spun că e înlăcrimat, nici că uneori tremurul genelor ascunde cutremurul lumilor. Văd totul dintr-un colţ mai mult sau mai puţin personal, din ” colţul scurt ” al propriei cunoaşteri şi experienţe, îngrijorat şi nu prea (întotdeauna, între o problemă şi soluţia ei caut să-L văd întâi pe Dumnezeu), dar cred ca aş vrea să ştiu cum văd alţii.
Există, e adevărat, o justificare categorică, aceea a utilităţii actelor noastre, a clarităţii comunicării, există nevoia împărtăşirii cât mai elocvente a învăţăturii şi experienţei creştine. Nimeni nu incrimineaza în vreun fel stilul predicilor, sau calitatea lor, nu acesta este obiectul prezentului articol. Sunt alţii, mult mai capabili să o faca. Avem campioni ai amvonului şi ai rostirii teologice pe care îi ascultăm, îi admirăm, îi preţuim. Nu fac şi ei un act de cultură? Eu cred că da. Ca şi poeţii. Dar nu despre calitatea actului lor de cultură vreau să vorbesc.
Toţi misionarii care se pregătesc să pătrundă cu învăţătura creştină în spaţii culturale necunoscute se văd obligaţi să se acomodeze, mai întâi, cu specificul locurilor unde îşi propun să lucreze, tocmai pentru ca roadele muncii lor să fie cât mai bogate. De ce am neglija, aşadar, propria noastra cultură şi arta ca o componentă importantă a ei? Spaţiul propriei limbi nu poate fi un „teren de misiune”?

În 1994 apărea prima mea carte de poezii creştine, ” Cu faţa la cruce „.
Era rodul bucuriei întoarcerii catre valorile mântuitoare ale crucii şi încercarea mea de a mărturisi, într-o limbă specială, aceea a poeziei. Nu afirm ca era ceva deosebit în poezia româneasca, era însă, pentru subcultura evanghelică unde încercam să-mi înscriu demersul şi pe care îmi propuneam să o reprezint.
Scrisul meu atunci era, ca şi acum – şi poate mai puţin ca acum -, orientat către soluţiile moderne, tenta de nou şi inovaţie nelipsindu-i. Nu mică mi-a fost mirarea (şi nu numai a mea), să constat că această carte era pur şi simplu respinsă, în multe locuri şi de mulţi fraţi creştini, fiindcă „asta nu-i o carte crestină!”
Abia atunci am înteles cu durere că nu va fi deloc uşor, că a folosi limba româna altfel decât se înţelege în multe lucuri din biserici, poate constitui, dacă nu un păcat, măcar o impietate. Aşa am întrezărit fenomenul. El există, se manifestă şi face victime. Este cel puţin o formă de intoleranţă pe care un sociolog ar putea-o explica mai bine. Este cantonarea în caldicelul sigur al comodităţii gândirii noastre şi respingerea fără argumente a tot ce e nou, chiar daca e nou doar la nivel formal, ca manifestare culturală.
Apoi, e contraproductiv şi denotă cel puţin o crasă lipsă de viziune a unor lideri religioşi (care uneori chiar îşi văd periclitate poziţiile confortabile!) să ignore cu bună ştiinţă realizarile acelora cu alte daruri decât cel de a predica sau a conduce o biserică, desi prestatia acestora se impune în domeniul în care se manifestă, nutrind admiraţie, respect şi preţuire în cadrul societăţii, implicit pentru sistemul de valori pe care îl reprezintă, ca şi liderul respectiv, de altfel. Nu mai vorbesc de sprijin sau de promovare din partea unuiu altfel de om, mai ales dacă se consideră artist el însuşi… Să te ferească Dumnezeu de invidia… sfinţilor!

Întrebarea care se ridică şi care necesită o cercetare atentă şi riguroasă a problemei este aceasta: e nevoie de artă ca formă a exprimarii sistemului de valori creştin, reflectat în experienţa personală şi „condimentat” conform cu ştiinţa regulilor specifice domeniului în care artistul se manifestă? E nevoie de poezie, pictură, sculptură, muzică, în creştinism ? Pot acestea sluji lucrării creştine, mărturiei la care ne-a chemat Domnul Isus? Cum evaluăm calitatea unor astfel de manifestări?
Aş putea scrie mult, pe această temă. Aş putea argumenta, aş putea propune soluţii şi lansa provocări. (Aceast articol în sine este o provocare). Întrebarea ramâne: e nevoie de toate acestea? Mi-o pun mie şi v-o pun dumneavoastră: poate fi actul de creaţie artistică o mărturie creştină? Poate fi considerat artistul creştin un misionar?